75 de ani de la violentele masacre ale evreilor în Moldova: “Am văzut cu ochii mei cum s-a petrecut măcelul”

Acum 75 de ani, când pe teritoriul actual al Republicii Moldova deja existau 49 de lagăre de concentrare şi ghetouri, unul dintre cele mai cumplite momente ale persecuţiilor împotriva evreilor s-a produs în Pepeni, unde pe data de 16 iulie 1941, peste 320 de locuitori ai satului de origine evreiască au fost ucişi.

Crima lor - erau evrei

“Am văzut cu ochii mei cum s-a petrecut măcelul”, a mărturisit Andrei Vulpe, fost profesor de istorie, martor al evenimentelor din sat şi cel care şi-a petrecut o bună parte din viaţă căutând prin arhivele de la Chişinău şi Bucureşti ca să afle circumstanţele în care au fost executate zeci de familii de evrei la Pepeni.

Pe atunci, Andrei Vulpe avea 10 ani, şi după cum îşi aminteşte bine, la şcoală avea cel puţin nouă colegi de clasă evrei, în timp ce strada centrală a satului constituia centrul evreiesc. Majoritatea comercianţi, aceştia aveau o relaţie bună cu restul localnicilor. În plus, după ce s-a auzit că la Iaşi şi în alte părţi evreii sunt persecutaţi, după ce s-a aflat despre deportarea lor în Transnistria, mulţi dintre cei de la Bălţi au hotărât că Pepeni este locul unde se pot refugia.

Zorii zilei de 13 iulie însă, aveau să prevestească o schimbare. În sat sosise o unitate germană, urmată de un grup de jandarmi şi un nou şef de post. Aceştia au anunţat pe un ton superior “că toţi supuşii militari, rezerviştii şi premilitarii trebuie să se prezinte la post, în timp ce toţi ceilalţi, de la mic la mare, să plece pe la casele lor, că e vreme de război şi nu se admit aglomerări de oameni!” a relatat Andrei Vulpe.

“O parte dintre ei s-au dus la post, executând ordinele. Majoritatea însă s-au dus pe acasă”, îşi continuă relatarea domnul Vulpe. “Cei curioşi, printre care şi noi, băieţandrii, urmăream ce se petrece în curtea postului de jandarmi. După puţin timp, din curtea postului au început să apară grupuri de oameni înarmaţi, în fiecare grup era cel puţin un jandarm.”

La scurt timp, pe cărările satului, s-au ivit grupuri de bărbaţi, femei şi copii, bătrâni sprijiniţi în cârje, mişcându-se încet, dar siliţi de jandarmi să grăbească pasul. “Printre cei escortaţi i-am văzut şi pe unii dintre colegii mei de clasă, care, fără să rostească vreun cuvânt, ne-au făcut semn de adio cu mâna. Nici noi, nici ei cred că n-am bănuit că aceasta a fost ultima noastră revedere.”

În următoarele trei zile, calvarul evreilor din Pepeni s-a intensificat, până când toţi evreii care nu au reuşit să fugă din sat, pe 16 iulie au fost ucişi chiar în incinta postului de jandarmi.

Unii dintre consăteni îşi amintesc şi acum din poveştile buneilor cum Pepenenii, benevol sau impuşi, au dus cu carele şi căruţele cadavrele evreilor masacraţi de-asupra satului, la cariera de piatră de la Buzdarevici. Printre ei se aflau chiar şi oameni încă vii.

Comunitatea care educă viitoarele generaţii

Localnicii din Pepeni nu au dat uitării evenimentul tragic care a avut loc acum 75 de ani şi, cu această ocazie, câteva zeci de şcolari, profesori, funcţionari ai primăriei, reprezentanţi ai comunităţii evreieşti şi simpli săteni s-au adunat pe 10 iulie lângă monumentul dedicat victimelor pogromului din sat pentru a depune flori.

Comunitatea a fost marcată de “un drum al sângelui”, a afirmat fosta profesoară de istorie din localitate, Maria Grosu, referindu-se la traseul dintre satul Pepeni şi dealul Buzderevici, acolo unde au fost aruncate cadavrele evreilor masacraţi în seara zilei de 16 iulie1941.

Primarul satului, Oleg Rotaru crede că “avem o pată neagră în comuna Pepeni - chiar dacă am fost implicaţi fără voia noastră, evenimentele tragice din 1941 sunt greu de trecut cu ochiul.”

Într-un gest apreciat de cei prezenţi la eveniment, primarul localităţii a ţinut să ceară scuze pentru cele întâmplate: “ce vreau acum e să cer scuze în faţa rudelor, a comunităţii evreieşti pentru acele momente tragice care au fost permise în comuna Pepeni.”

Curios fapt este şi natura relativ tabu a întâmplării, care până pe la începutul anilor 2000, când un monument dedicat victimelor pogromului a fost oficial instalat în centrul satului, despre masacrul evreilor se vorbea în şoaptă. “În sat, oamenilor le era frică să vorbească despre acest lucru” a spus Oleg Cernei, unul dintre organizatorii comemorării. Şi în discuţiile cu sătenii acum, această frică pare să iasă la iveală. “Simt că parcă noi am purta povara celor întâmplate, de aici şi iniţiativa de a comemora aceşti 75 de ani de la pogromul evreilor din Pepeni.”

Şi istoria monumentului din Pepeni dedicat victimelor pogromului este una care denotă scepticismul, pe alocuri, al autorităţilor de a recunoaşte crimele împotriva evreilor din spaţiul Pruto-Nistrean. Din anul 1971 până în anul 2004, monumentul adus din Lvov, Ucraina a stat în depozitul colhozului din sat, potrivit localnicilor. Abia în 2004, cu implicarea hotărâtă a comunităţii evreieşti şi a localnicilor, monumentul şi-a câştigat un loc în inima satului Pepeni. Mai mult decât atât, chiar dacă aparent guvernarea sovietică şi-ar fi dat interesul pentru elucidarea cazului, investigându-i şi chiar condamnându-i la ani grei de puşcărie pe unii dintre cei implicaţi în masacru, localnicii îşi amintesc eschivarea autorităţilor sovietice în ceea ce priveşte instalarea unui monument dedicat victimelor pogromului la ei în sat. “Unde la noi s-au omorât evreii, domnilor?”, îşi aminteşte Maria Grosu, fosta preşedintă a sovietului sătesc.

Pogromul evreilor – motiv de dispute istorice

Dacă în tradiţia occidentală comemorarea Holocaustului reprezintă o reconfirmare a faptului că lecţia istoriei a fost învăţată, în Moldova, acest proces este încă unul relativ lent şi cu multe piedici.

Printre factorii care au contribuit la o asemenea situaţie sunt şi dezbaterile din breasla istoricilor, care, de-a lungul timpului, au eşuat să ofere claritate sau, cel puţin, un discurs neafiliat ideologic.

Potrivit istoricului Igor Caşu, în perioada ţaristă şi sovietică, istoricii locali basarabeni au produs discursuri istorice fiind în permanent constrânşi de curentul ideologiei dominante din acea perioadă.

Între timp, dacă problema propagandei sovietice s-a diminuat, o altă i-a luat locul. Şi anume, “dacă problema Holocaustului n-ar fi fost percepută ca având o legătură direct cu disputa identitară din Republica Moldova, cu siguranţă istoricii moldoveni ar fi fost mai deschişi şi mai critici faţă de documentele emise de administraţia din anii 1941-1944, dar şi faţă de cea din perioada interbelică, inclusiv faţă de modul în care au fost tratate minorităţile, cea evreiască inclusiv.”Astfel, potrivit istoricului, problema deportării şi tratamentului aplicat evreilor în România sub guvernarea antonesciană trebuie de-contextualizată de problema identităţii majorităţii populaţiei din Republica Moldova pentru o abordare mai constructivă a crimelor comise împotriva evreilor.

Înfruntarea propriului trecut poate fi un proces dureros, mai ales atunci când nici localnicii din Pepeni nu ştiu cu siguranţă cine s-a aflat în spatele ordinului care a dus la masacrul celor peste 300 de suflete. Astfel de evenimente de comemorare însă, îşi au rolul lor special. Ele nu doar întăresc puterea memoriei colective dar, mult mai important este faptul că reflectă asupra naturii inadmisibile şi inumane a oricăror tipuri de persecuţii, scopul fiind să nu acceptăm tragediile care au bântuit pământurile teritoriului actual al Moldovei acum mai bine de jumătate de veac, şi nici în viitor.