30 de ani de la mica Hiroshimă a Bucureştilor

Anul acesta se împlinesc 30 de ani de când “suflul” nociv al dictaturii comuniste făcea să se prăbuşească şi ultimele case care supravieţuiseră demolării forţate a ceea ce fusese cartierul Izvor din Bucureşti. În 1986, zona fostului cartier Izvor şi a cartierului Uranus părea o frântură din Hiroshima. Străzi întregi cu case şi vile fuseseră rase de pe faţa pământului, pentru a face loc enormităţii ce urma să fie “Casa Poporului”.

În perioada 1980 – 1986, 3 cartiere bucureştene aveau să dispară treptat de pe faţa pământului: cartierul Izvor – Mihai Vodă, cartierul Uranus şi cartierul Antim. O suprafaţă de 7 kilometri pătraţi ce conţinea numeroase bijuterii arhitecturale avea să devină NIMIC. Majoritatea caselor demolate fuseseră construite în perioada dintre cele două războaie mondiale.

Dintre enormele pierderi din patrimoniul architectural al Bucureştilor amintim:

Spitalul Brâncovenesc: a fost construit în scopuri caritabile între anii 1835 – 1837, din averea Elisabetei Brâncoveanu, soţia marelui ban Grigore Brâncoveanu. Şi-a deschis porţile la 14 octombrie 1838, iar în prima jumătate a secolului XIX a fost considerat cel mai modern spital din Bucureşti, fiind dotat cu aparatură potrivită unui centru medical de elită. Amfiteatrul Spitalului Brâncovenesc adăpostea reuniunile periodice ale multor societăţi ştiinţifice. Spitalul avea propria linie de învăţământ postuniversitar pentru tinerii medici şi pregătea viitoarele cadre medicale ce urmau să îşi desfăşoare activitatea în cadrul instituţiei.

Cu toate că nu se afla în zona luată în “colimator” de buldozerele ceauşiste, a fost totuşi dărâmat.

Fosta mânăstire Mihai Vodă, care găzduia din anul 1866 sediul Arhivelor Statului, a fost demolată în anul 1985. Se afla pe dealul Mihai Vodă – cel mai înalt deal din Bucureşti la vremea aceea. Au rămas întregi biserica, ridicată în timpul lui Mihai Viteazul, şi clopotniţa, dar au fost mutate prin translatare, pe strada Sapienţei. Mănăstirea era şi un important sit arheologic, în incinta complexului aflându-se un sit arheologic geto-dacic, vechi de peste 3.000 de ani.

Muzeul Militar Central – fusese mutat din Parcul Carol pe strada Izvor la nr. 137, în anul 1959 în clădirea fostei şcoli de ofiţeri. A fost demolat în anul 1985.

Arsenalul Armatei – fusese construit în 1860, în incinta vechiului paraclis Sf. Ecaterina al reşedinţei domneşti a domnitorului Alexandru Ipsilanti. Ipsilanti mutase curtea domnească în noul palat construit în apropierea mânăstirii Mihai Vodă. Din păcate, noua sa reşedinţă a fost distrusă de cutremurul din 1802 şi de un incendiu in 1812, nefiind reconstruită ulterior. Ceea ce a rămas, avea să devină mai târziu sediul Arsenalului Armatei.

Întreprinderea Zarea – înfiinţată prin naţionalizarea la 11 iunie 1948 a fostei fabrici de şampanie Mott a Fils, avea sediul pe str.Puţul cu Apă Rece, nr.53, din cartierul Izvor. La început o fabrică de dimensiuni mici, “Mott & Fils” cumpără în 1922 pivniţele din zona Dealul Spirii, pivniţe care asigurau atât macerarea cât şi depozitarea în condiţii optime de temperatură, fără consum de curent electric. Beciurile de la Zarea erau de dimensiuni uriaşe, iar butoaiele de lemn în care se “adăpostea” vinul – pe măsură.

Stadionul Republicii – în momentul demolării era unul dintre cele mai performante stadioane din ţară, iar pista de atletism era acoperită cu tartan (un material special din mastic sintetic elastic, folosit pentru amenajarea pistelor atletice şi a terenurilor sportive în vederea impermeabilizării şi a măririi rezistenţei lor la intemperii), fiind unica de acest fel în ţară la acea vreme. Stadionul a fost inaugurat în anul 1926, în prezenţa regelui Ferdinand şi a familiei sale. A fost o bază sportivă de primă însemnătate pentru Bucureşti şi pentru întreaga ţară. În spatele Tribunei I se afla sediul IEFS (Institutul de Educaţie Fizică şi Sport, ANEF la origine). Stadionul avea o capacitate de 40.000 de spectatori. În 1985 s-a dispus dezafectarea lui, fiind acoperit cu pământ, iar în subsolul său a fost amenajată o parcare subterană, care după spusele multora, nu este utilizată de nimeni.

Cele enumerate mai sus sunt doar câteva din pierderile pe care Bucureştiul le-a trăit în vremurile de tristă amintire.

Ceea ce poate nu mulţi au perceput este faptul că demolările făcute în acea perioadă nu au avut doar un rezultat fizic – dispariţia unor clădiri - ci şi un impact psihologic. În afară de aceste clădiri istorice impunătoare, aşa cum spuneam, au fost demolate numeroase case construite în perioada interbelică. Iar odată cu casele, au fost demolate părţi din viaţa oamenilor care le locuiau, părţi din istoria familiilor lor. Le-a fost anulat parţial trecutul şi memoria fizică a acestuia – ceea ce pare a fi o caracteristică a regimului comunist – anularea valorilor reale şi substituirea lor cu “creaţiile Partidului”, fie că este vorba despre clădiri sau despre concepte.

O vorbă românească spune: “Omul sfinţeşte locul”. Într-o casă în care s-a locuit, oamenii au lăsat acolo bucăţi din viaţa lor: momentul când li s-a născut primul prunc, când le-a fost cerută în căsătorie fiica, atunci când au plâns, când au râs, când au sperat şi au visat, când s-au prăbuşit şi au luat-o de la capăt a doua zi – totul rămâne imprimat în pereţii acelei case, născând ceva ce se cheamă istorie. Demolările nu distrug doar cărămizile puse una peste alta în ziduri, ci zilele şi clipele vieţilor oamenilor ce au locuit acolo. Iar asta au simţit şi cei care s-au trezit peste noapte că trebuie să îşi facă bagajele, agoniseala de o viaţă şi să se mute într-un apartament la bloc: rămâneau fără o parte din istoria vieţii lor. Peste acel trecut personal al lor avea să se lase ghilotina grea a buldozerului comunist. Şi de parcă nu ar fi fost destul: nu dispăreau doar casele, ci străzile cu totul. Era ca o pedeapsă sinistră: ţi se refuza dreptul la ceea ce fusese trecutul tău. Sinistru este şi faptul că în multe cazuri, unele clădiri au fost îngropate sub pământ fără a mai fi demolate, de ca şi cum ai fi îngropat un om de viu.

Dacă mergi acum în zona Izvor – aproape nimic nu mai aminteşte din ceea ce a fost acolo până în 1986. Poate o parte din zidul înconjurător al Stadionului Republicii rămas în picioare, pare să fie o poartă spre o altă dimensiune. Dar este prea mică să te mai poate duce înapoi cu gândul. Rămân doar amintirile din suflet şi din gând. Şi astfel de amintiri unesc oamenii. Îi fac să se caute, să se găsească, să se întâlnească şi să încerce să ţină în viaţă amintirea acelor locuri. Aşa a luat fiinţă şi un grup pe reţeaua de socializare Facebook, grup intitulat “Amintiri din fostul cartier Izvor”.

Am luat legătura dl.Tiberiu Dumitrescu, cel care a înfiinţat acest grup şi am aflat că la 24 septembrie, s-a organizat o întâlnire a celor care au locuit în zona fostului cartier Izvor, la 30 de ani de la demolări. Dl. Dumitrescu ne-a povestit că familia dânsului era proprietara casei în care locuia la vremea aceea, pe str.Liliacului la nr.2. Ne povesteşte că a creat grupul pe Facebook din dorinţa iniţială de a regăsi vechi prieteni din copilărie dar şi foşti proprietari de imobile demolate din acea zonă, pentru a crea o asociaţie şi de a cere împreună despăgubirea pentru pământul ce le fusese luat. Primiseră un apartament la vremea aceea, dar pământul pe care se afla casa nu le-a fost plătit de nimeni. O iniţiativă legitimă dealtfel, dar care la momentul prezent s-a înţepenit în birocraţia pe care deja o cunoaştem cu toţii. Dosarele cu cererile de despăgubire au rămas “înţepenite” la Primăria Capitalei de ani buni.

Există însă şi o parte bună: grupul de pe Facebook a reuşit să reunească vechi colegi de şcoală, vecini de casă, să reclădească virtual memoria acelor locuri şi acelor timpuri şi să nu lase uitarea să îngroape această parte a istoriei. Am aflat astfel că dl. Dumitrescu a plecat în armată din casa părintească, iar când a fost lăsat la vatră, părinţii i-au deschis uşa unui apartament la bloc. Blocul însă nu era încă terminat: s-au mutat în mizerie, moloz, fără apă caldă, fără căldură într-o lună rece de noiembrie. Casa lor fusese printre ultimele demolate. Au stat până în ultimul moment cu speranţa că va supravieţui. Apoi, vestea şoc: trebuiau să lase casa şi să se mute într-o zi jumătate. Atât aveau la dispoziţie să îşi ia totul si să plece. Şi de ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, în timp ce ei împachetau, la uşa casei se prezentaseră meşteri tamplari şi sobari care veniseră să le scoată parchetul de lux din pardoseală şi sobele frumoase din teracotă pentru a le monta în casele mahărilor de partid – aceştia erau “şacalii oficiali”. Personal mă întreb cum de ştiau ce aveau oamenii în case. L-am întrebat pe dl. Dumitrescu dacă i-a fost greu să se acomodeze la bloc. Mi-a răspuns că nu a reuşit. După ceva ani avea să se mute din nou la casă.

Fie că erau proprietari sau doar chiriaşi în case naţionalizate, majoritatea celor care au locuit în aceste cartiere rase de pe faţa pământului au suferit fizic şi emoţional. Impactul emoţional a fost enorm.

Iată cum vorbeste istoricul Dinu Giurescu despre acele zile:

„Vedeam cum se prăbuşeau acoperişurile, erau numai pereţii goi, ca nişte cranii în care nu mai exista viaţă, era moloz pretutindeni. Vedeai cum propria ta fiinţă se distruge, pentru că orice om are o familie, nişte repere, care când dispar tu rămâi ca o frunză bătută de vânt, care nu mai ştie din ce copac s-a desprins… Este un fel de Hiroshima, asta s-a întâmplat cu zona Uranus, a fost un dezastru total, s-a ras totul”.

Dintre străzile dispărute, amintim câteva nume: Strada Puţul cu Apă Rece, str. Maior Ene, str. Izvor, Str. Niţă Stere, Str. Proserpina, str. Mihai Vodă, str. Uranus, str. Liliacului, str. Crăiţelor, str. Bujorului, str. Alexandru Orascu, str. Arionoaiei, str. Bateriilor, str. Sfintii Apostoli, str. Cazărmii, str. Săpunari etc. Erau străzi pe care oamenii dimineaţa sau seara ieşeau să măture şi să spele trotuarul din faţa casei, copiii se jucau pe străzile pietruite şi parfumate de aroma florilor de tei sau celor de liliac, unde oamenii încă se respectau reciproc şi îşi dădeau bineţe: comunismul încă nu reuşise să muşte adânc din inimile lor.

Cartierelor “povestite” mai sus aveau să li se alăture mai târziu, in procesul de “sistematizare socialistă”, cartierele Văcăreşti, Dudeşti şi Theodor Speranţia, ce totalizau o suprafaţă de aproape 230 de hectare şi au fost la rândul lor şterse de pe faţa pământului.

Astfel încât atunci când auziţi din nou oameni care se lansează în explicaţii privind binefacerile regimului comunist, pe lângă ororile produse în închisorile României, pe lângă naţionalizări - de fapt hoţii la scară naţională, pe care Statul Român nu le va putea plăti înapoi niciodată - amintiţi-le că şleahta instalată de tancurile ruseşti imediat după război este responsabilă şi de demolarea unui frumos oraş european - Bucureştiul.