Stanomir, despre omul nou al comunismului: Umanitatea se fărâmă uşor şi se construieşte extraordinar de greu

Miracolul Revoluţiei a fost, de fapt, o fereastră prin care s-au strecurat la putere tot cei care erau la putere înainte 1989, iar societatea din spatele lui Nicolae Ceauşescu s-a păstrat şi ea, fiind foarte greu să o reconstruieşti. În iunie ‘90 s-a arătat o faţă a poporului român, descendentul direct al oamenilor noi, construit 25 de ani de un regim totalitar, a opinat politologul Ioan Stanomir în cadrul unei emisiuni difuzate la Radio România Cultural.

În contextul Mineriadei din iunie 1990, al evenimentelor din Piaţa Universităţii şi a dosarului în care sunt acuzaţi de infracţiuni contra umanităţii fostul preşedinte Ion Iliescu, fostul premier Petre Roman şi fostul director SRI Virgil Măgureanu, Stanomir a explicat de ce a trebuit ca manifestanţii rămaşi în Piaţa Universităţii să fie eliminaţi într-un mod atât de brutal.

Câteva dintre ideile punctate de Stanomir

Reconstrucţia comunităţii prin reconstruirea unor repere şi a unor valori este ceea ce încercăm de 30 de ani dar nu reuşim să o facem cum trebuie.

Orice regim de inspiraţie comunistă are nevoie de inamici, iar Ion Iliescu, prin educaţie şi prin biografie, a fost, este şi probabil va fi un comunist. Nu neapărat un comunist stalinist, dar cu siguranţă un comunist leninist. Dacă priviţi la modul în care domnia sa şi-a desfăşurat cariera în vremea regimului de democraţie populară şi democraţie socialistă, veţi observa că nu a fost niciodată un dizident. El nu a ieşit niciodată din cadrele definite de partid şi de partidul stat şi de stat. A fost un om care şi-a făcut treaba şi care a fost devotat acestor principii. Iar atunci când a devenit preşedinte al CFSN şi preşedinte al României, domnia sa nu a putut să gândească în alţi termeni decât cei care îi erau familiari.

(...)

Nu te poţi aştepta la transformarea peste noapte a unei societăţi. Cei care în toată primăvara lui ’90 defilau şi strigau „Coposu roade osu'” şi „să îl spânzuram pe Ion Raţiu” şi alte lucruri odioase ca acestea, erau aceiaşi care defilaseră ani de zile la 23 august şi care fuseseră învăţaţi în şcoală că partidele democratice sunt compuse din ticăloşi, din hoţi, din moşieri, că Regele Mihai – Dumnezeu să îl ierte - a plecat cu vagoane de diamante şi de aur, că regimul comunist le-a dat case, etc, etc.

Adică, ca să fiu brutal, este de ajuns să ne uităm la publicul anumitor televiziuni de astăzi ca să înţelegem despre ce tip de umanitate vorbim. Umanitatea, paradoxal, se fărâmă uşor şi se construieşte extraordinar de greu. Este uşor să extermini. Dacă ai exterminat vârfurile unei comunităţi, reperele dispar şi întreaga comunitate se prăbuşeşte, dacă vreţi, ca un castel de cărţi de joc. Este un principiu pe care regimurile totalitare şi în special cel comunist, l-au înţeles. Reconstrucţia comunităţii prin reconstruirea unor repere, prin reconstruirea unor valori, este infinit mai dificilă, este ceea ce noi încercăm de 30 de ani şi, aş vrea să nu fiu pesimist, dar nu reuşim să o facem cum trebuie.

Omul nou

În spatele lui Nicolae Ceauşescu se afla un stat şi se afla o societate. Statul nu a dispărut, slavă Domnului – ca să fiu puţin maliţios – iar societatea nici ea. Iar societatea însemna, într-o proporţie covârşitoare, această colecţie de oameni noi, de constructori devotaţi şi conştienţi ai societăţii socialiste multilateral dezvoltate.

Pentru cei care aparţin generaţiei mele, societatea socialistă multilateral dezvoltată era mai degrabă obiect de ridicol. Mai târziu, când am crescut şi am început să citesc cu atenţie pe Nicolae Ceauşescu, mi-am dat seama că nu e deloc ridicolă şi că acoperea de fapt un proces de antropogeneză şi de cosmogonie, mai pe româneşte, un proces de facere a lumii care, din păcate pentru noi a fost încununat de succes.

Cei care au “reuşit” să strivească Piaţa Universităţii şi să aplaude crimele din iunie ‘90, sunt descendenţii direcţi ai acestui om nou. Victoria nu a aparţinut cu siguranţă celor care s-au opus regimului comunist, ci a aparţinut regimului comunist şi îmi este teamă că după 30 de ani, victoria este în continuare a lor.

Toată lumea ştia din momentul desfăşurării evenimentelor, toată lumea – mă refer la cei care aveau un minim instinct civic – ca este vorba despre un atac al statului împotriva societăţii care i se opune. Stat însemnând, era să zic miliţie dar zic poliţie, era să zic securitate dar zic SRI, armată şi mineri. Şi deasupra tuturor, Frontul Salvării Naţionale, care era deja partid-stat de la finele lui ianuarie ’90.

Rolul Frontului Salvării Naţionale era acela de a fi o umbrelă care să coordoneze operativ acest atac. Poliţiei i s-a dat sarcina provocării – celebrii generali Diamandescu şi Chiţac –, armatei i s-a dat sarcina încazarmării, se ştie astăzi că au primit inclusiv echipament, SRI-ului reconstruit după martie ’90 i s-a dat sarcina încadrării operative şi a luptei cu duşmanul.

În fine, a mai apărut un element pe care regimul comunist tindea să îl ignore, anume cetăţeanul. Omul nou, omul de cavernă, proletarul intelectual al lui Bulgakov în “Inimă de câine” care a primit următoarea sarcină: să îl pună pe om între ciocan şi nicovală, să ia un retevei de acasă şi să pornească la vânătoare de intelectuali şi de opozanţi. Aşa se explică că de multe ori violenţa minerilor a fost potenţată şi crescută exponenţial de cei care erau bystanders (pe margine - n.r.).

Ororile compatrioţilor noştri

În iunie ’90 s-a arătat o faţă a poporului român. Eu cred că trebuie să fim foarte corecţi şi să admitem că, în secolul XX, poporul român, compatrioţii noştri, au fost capabili de orori. Compatrioţii noştri au fost prezenţi în pogromul de la Iaşi, compatrioţii noştri au fost prezenţi în Transnistria, compatrioţii noştri au fost paznici de închisori comuniste, compatrioţii noştri s-au numit Vasile Ciolpan şi Vişinescu, compatrioţii noştri s-au numit Gheorghe Gheorghiu Dej şi Nicolae Ceauşescu, compatrioţii noştri se numesc Ion Iliescu şi Petre Roman.

(...)

Vreau să vă amintesc de celebra scenă de final din „Reconstituirea” lui Lucian Pintilie după Horia Pătraşcu în care acele două victime inocente sunt efectiv strivite de sistem, în timp ce nişte neanderthalieni socialişti trec pe acolo şi fac haz de ei. Practic, aceasta este problema fundamentală, neanderthalienii din „Reconstituirea” lui Pintilie au devenit feseniştii lui Ion Iliescu după ce au fost comuniştii lui Nicolae Ceauşescu.

Trebuie să fim foarte corecţi cu noi înşine. A existat o explozie în 1989, a existat o solidaritate generată de ura împotriva lui Nicolae Ceauşescu, după care a fost o nouă unanimitate, generată de fidelitatea faţă de Ion Iliescu. (...) Îmi aduc aminte, eram într-un oraş de provincie unde observam cum se desfăşura campania electorală şi erau locurile de panotaj electoral şi oamenii, compatrioţii mei din Focşani, se repezeau cu o furie teribilă şi efectiv desfigurau, smulgeau afişele partidelor de opoziţie. Ca să nu uităm faptul că atunci când Ion Raţiu a făcut campanie electorală, era să fie linşat de cetăţeni.

Aceasta este problema, ura este cel mai puternic liant. Nouă, intelectualilor, ne place să credem că omul este născut bun, frumos şi că doar societatea îl pune în cătuşe, în linia lui Rousseau. (...) Există în om o cantitate imensă de rău, pe care regimurile totalitare şi în special regimul comunist, ştiu să o actualizeze. Iar fesenismul lui Ion Iliescu a ştiut, în mod rafinat şi manipulatoriu, să scoată la iveală aceste resentimente.

Revolta împotriva intelectualilor

Să nu uităm că în Republica Socialistă Română ca şi în Republica Populară Română exista o clasă conducătoare, clasa muncitoare, în alianţă cu ţărănimea muncitoare. Intelectualitatea venea la “şi alţii”. Să nu uităm de asemenea că pe tot parcursul regimului comunist, intelectualul care nu face genuflexiuni, atenţie, intelectualul care nu e, de exemplu, G. Călinescu, Mihail Sadoveanu sau Mihai Ralea este un obiect suspect. Să nu uităm că Nicolae Steinhardt, Dinu Pillat, Noica, Vasile Voiculescu, Barbu Slătineanu, şi sunt doar câteva exemple, au trecut prin închisoare. (...) Dar intelectualul corect, intelectualul de bună-credinţă, intelectualul ticălos, a fost un foarte bun aliat al lui Nicolae Ceauşescu, cum a fost un foarte bun aliat al lui Ion Iliescu.

Să ne amintim că în ’90 existau două tabere intelectuale. Existau apoliticii, Eugen Simion este unul dintre cei mai importanţi apolitici şi Valeriu Cristea, Dumnezeu să îl ierte, iar de partea cealaltă erau cei care scriau împotriva regimului. Apoliticii erau bine mersi, în vreme ce personalităţile care s-au angajat de exemplu prin apariţii în Piaţa Universităţii, prin scrierea în coloanele Dreptăţii, Liberalului şi Viitorului au păţit-o. Şi au păţit-o literalmente, în sensul că dacă erai denunţat, riscai să fii asasinat. (...)

Diaspora: locul lor nu mai este în această ţară pentru că această ţară a fost, este şi va fi condusă de oameni care nu dau doi bani pe ei.

Tragic este că nu putem da timpul înapoi. Noi nu putem da timpul înapoi nici pentru a oferi reparaţii celor care au fost asasinaţi de regimul antonescian sau de regimul comunist, nu putem da timpul înapoi spre a repara umilinţa lui Mihail Sebastian, de exemplu, umilinţă provocată de compatrioţii lui, după cum, pe o scară mult mai mică ca dramatism, nu-i putem întoarce pe românii care au plecat în străinătate cu zecile şi sutele de mii după iunie ’90. După cum mi-e teamă că nu-i putem întoarce nici pe românii care astăzi decid, convinşi de justeţea politicii de partid şi de stat, să îşi ia lumea în cap.

Aceasta este de fapt marea întrebare: diaspora pe care o avem noi astăzi este o diaspora în totalitate economică? Sau este o diaspora la a cărei naştere a contribuit dezgustul de propria ţară? Mi-e teamă că pentru cei mai mulţi dintre compatrioţi, pe care noi tindem să îi privim cu “dispreţ”, locul lor nu mai este în această ţară pentru că această ţară a fost, este şi va fi condusă de oameni care nu dau doi bani pe ei. Aceasta este tragedia acestei ţări. A început sub comunism, atunci când am vândut minorităţile etnice pe bani buni, românii şi-au luat lumea în cap şi după ’90, atunci când românii au observat că miracolul revoluţiei a fost în realitate o fereastră prin care s-au strecurat către putere cei care erau deja la putere în 1989.

În cazul României, paradoxul este că în pofida imenselor tragedii prin care am trecut, noi părem, repet când spun “părem”, că suntem la un nivel neîntâlnit în istoria noastră, membri ai Uniunii Europene şi ai NATO. Dar e nevoie să te uiţi dincolo puţin de acest nivel şi să vezi că există corupţie, există privilegii, există minciună, există ticăloşie şi că apartenenţa la NATO şi la Uniunea Europeană este permanent subminată de cei care au cuvinte zornăitoare dar niciun fel de consideraţie pentru domnia legii, pentru egalitatea în faţa legii, pentru lucrurile simple care fac viaţa oamenilor o viaţă cinstită.

Sărăcia în această ţară este şi un efect al politicilor statului, pentru că statul nostru – şi aici mă refer la partidul stat FSN-PDSR-PSD - are nevoie de sărăcie. Are nevoie de un stat captiv iar cei care se opun FSN-ului, PDSR-ului şi PSD-ului n-au fost destul de suficient de creativi şi suficient de imaginativi ca să dezvolte politici prin care să crească clasa de mijloc şi prin care autonomia individului să crească. Dacă individul este autonom, problema sărăciei se reglează prin mecanisme asupra cărora statul nu mai are o influenţă atât de covârşitoare.