28 iunie 1940 ziua îngropării României în ruşine şi comunism
Evenimentele din 28 iunie 1940 - ziua în care Basarabia şi nordul Bucovinei au fost rupte de ţara-mamă şi cedate Uniunii Sovietice - pot fi considerate 'Actul Întâi' din tragedia ocupaţiei sovietice în România.
Trei milioane de români s-au trezit atunci pe teritoriu străin, fiind abuziv despărţiţi de rude sau prieteni de o graniţă impusă de Stalin, peste noapte. Unii nu s-au mai reunit niciodată cu familiile lor, majoritatea suferind, în anii ce au urmat, deportări, chinuri imense sau moarte.
Răpirea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord la 28 iunie 1940 a fost consecinţa Pactului Molotov - Ribbentrop, un pact încheiat la 23 august 1939, cu Germania Nazistă, în care Rusia cerea direct şi fără discuţii României să cedeze Basarabia, care, chipurile, fusese „anexată” de statul român în 1918 „folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei”.
Efectele dezastruoase ale acelui act diabolic nu au fost lichidate nici astăzi, după 84 de ani. În lipsa unui proces al condamnării comunismului la nivel mondial (cum a fost Nurenberg pentru nazism), adevărul întreg n-a fost dezvăluit lumii, comunismul continuând să amăgească şi să distrugă lumea. Între timp, Rusia îşi continuă expansiunea, invadând unele ţări, ameninţîndu-le pe altele.
Consiliul de Coroană (nu Armata Română) decide retragerea din faţa cotropitorului rus
În seara zilei de 26 iunie 1940, ministrul României la Moscova, Gheorghe Davidescu, primeşte de la Veaceslav Molotov, (comisarul poporului pentru afacerile externe al URSS), nota ultimativă prin care Uniunea Sovietică solicita cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei. Autorităţilor de la Bucureşti li se cerea un răspuns în 24 de ore.
O „cerere” de formă pentru ca ruşii îşi începuseră ocupaţia. Din cauza unor pene de curent, provocate, textul ultimatului a fost recepţionat la Bucureşti abia în dimineaţă zilei de 27 iunie 1940. Vestea a căzut ca un trăsnet. Regele Carol al II-lea nota în jurnalul său că ceea ce se întâmpla „este un lucru aşa de oribil, încât nicio minte românească nu poate să-l conceapă”. Asta nu l-a împiedicat totuşi să se supună hotărârii Consiliului de Coroană şi să accepte ultimatul. Adică să ceară armatei române să se retragă din faţa agresorului fără a riposta, în condiţiile în care ruşii invadaseră deja: jefuiau, umileau, şicanau populaţia şi soldaţii români.
Pe 28 iunie 1940, la orele 6 dimineaţa, Marele Stat Major român emite ordinul nr. 6006, adresat Grupului de Armate Est. Format dintr-un singur punct, acesta specifica sec: „Guvernul a hotărât evacuarea Basarabiei şi ducerea rezistenţei pe Prut”.
„Nu alcătuitorii Armatei Române propriu-zise au fost în acel moment de cumpănă laşii, dezertorii, vânzătorii de aproape şi de ţară. Ci conducătorii, guvernanţii, acei membri ai Consiliului de Coroană care au votat Cedarea”, specifica Paul Goma în cartea ”Săptămâna roşie 28 iunie - 3 iulie 1940 sau Basarabia şi evreii”.
Cu 19 voturi pentru, 6 contra şi 1 abţinere (Ghe. Tătărescu), Consiliul a recomandat regelui să accepte ultimatumul şi să iniţieze evacuarea Basarabiei.
Goma pune abţinerea prim-ministrului Tătărescu tot la cedare şi propune ca cei 20 „să fie ţintuiţi încă o dată întru neuitare: Tătărescu („rezervat”, când ruşii începuseră ostilităţile prin paraşutişti şi prin bolşevici localnici?!), C.C. Giurescu, Ralea, Gigurtu, Argetoianu, Cancicov, Bentoiu - şi mai ales ministrul de război Ţenescu! Aceştia lucraseră dimpreună decenii la îngroparea României în acea neagră zi de 28 iunie 1940.”
Şase din cei 26 de participanţi la cel de-al doilea Consiliu de Coroană au votat pentru rezistenţă: „Numele lor merită să fie înscris cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti: N. Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu”, consemnează Carol II în Jurnal.
Evacuarea. Agitatorii comunişti persecutau soldaţii
Paul Goma avea să aducă mărturii ale vremii în „Săptămâna roşie”:
„A urmat retragerea precipitată a unităţilor militare, a administraţiei şi a numeroşi civili din Basarabia şi Nordul Bucovinei. Grupuri comuniste din evrei, ruşi, ucrainieni, găgăuzi au început provocările împotriva armatei române şi a civililor în retragere. Au dezarmat unele unităţi, au scuipat pe ofiţeri, aruncau cu pietre, huiduiau. În aşteptarea trupelor sovietice aceste bande au scos şi au rupt tricolorul de pe instituţiile publice şi l-au înlocuit cu steagul roşu. Unităţi sovietice au luat prizonieri militari români, ofiţerii fiind arestaţi.
„Armata română n-a reacţionat. Primise ordin să nu răspundă prin foc la aceste provocări şi atacuri”. (D.C. Giurescu- „Cine poartă răspunderea”).
„Atmosfera de dezolare creştea cu fiecare ceas. Sute şi sute de oameni se îndreptau spre gară, cărând cu ei ce adunaseră în câteva ceasuri. Sunt aduse în grabă toate vagoanele de marfă şi vite.
„Ultimul tren a părăsit Cernăuţii la orele 14.00, vineri 28 iunie 1940. În el se afla şi comandantul militar al gării, căpitanul Gh. Jeleriu. Cu 5 minute mai înainte fusese înştiinţat că primele batalioane ale armatei sovietice au şi început să intre în oraş. Pierderile reale nu pot fi socotite: zeci de mii de gospodării, construite de generaţii s-au împrăştiat în câteva ceasuri. Bibliotecile Universităţii, ale Seminarului Teologic, ale cărturarilor au rămas pe loc. Cărţile au fost comasate şi s-au deschis „bibioteci populare”. În unele case, armata de ocupaţie a pus pe foc cărţi, a spart piane în bucăţi şi le-a folosit ca să se încălzească în timpul iernii. Tablourile, mobile, haine, argintărie, vesela, totul s-a pierdut.”
„Se produc devastări şi împuşcături pe stradă", a consemnat şeful de Stat Major, Maior Gh. Constantinescu în Raportul nr 8327 din 28 iunie 1940, Corpul grănicerilor către M. St.M.
28 iunie – 4 iulie 1940: ”Săptămâna roşie” a „comitetelor sovietice” de teroare
„La Chilia, Reni, Ismail, ucrainieni, ruşi, bulgari, găgăuzi - mai mult de jumătate dintre ei deţinuţi de drept comun, liberaţi - au instalat „comitete sovietice” de teroare, de jaf, de asasinate”.
„În grădinile publice şi-au făcut apariţia bandele teroriste, arborând steaguri roşii. Alţi minoritari înarmaţi opresc autobuzele, trăsurile cu refugiaţi, zmulg bagajele, poşetele femeilor, evreii în civil extrem de excitaţi au ocupat răspântiile şi aşteaptă convoaiele de refugiaţi ca să le atace şi să le jefuiască. Aşa se şi întâmplă: sunt atacate cu pietre, cu oale cu apă clocotită, cu conţinutul oalelor de noapte şi convoaiele militare în retragere. Ofiţerilor li se zmulg tresele, unor ostaşi li se taie nasturii de la pantaloni, apoi li se dă drumul în hohotele de râs ale „populaţiei locale”.
„La Cernăuţi, cu începere din 28 iunie, ora 10.30, evreii şi deţinuţii de drept comun liberaţi din închisori au atacat mijloacele de transport pentru evacuare şi i-au jefuit şi maltratat pe refugiaţi. Evreii l-au împuşcat pe preotul bisericii catolice, pe câţiva gardieni. Evrei tineri (15-16 ani) au dezarmat soldaţi, i-au pus să se dezbrace, apoi i-au înjunghiat cu propriile baionete [...].
(Din Ziarul Universul, citat de Paul Goma în cartea „Săptămâna roşie 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia şi evreii”)
„La Cernăuţi, muncitorii în grupuri au devastat imobilele şi căminele studenţeşti, molestând populaţia română şi armata care se refugiază, dând drumul condamnaţilor din închisori.
„La Catedrala din Cernăuţi comuniştii au dat crucea jos şi au pus steag roşu cu fotografia lui Stalin, iar interiorul a fost devastat cu grenade.
„Gara Galaţi a fost atacată de un grup de comunişti în cursul zilei de 30 iunie. Intervenind armata şi făcând uz de arme, comuniştii au fost împrăştiaţi.
„Partidul comunist intenţionează să intervină pe lângă Legaţia Sovietică din Bucureşti pentru a opri plecarea comuniştilor din Basarabia, spre a nu fi micşorat efectivul comuniştilor activi.
„Populaţia românească este profund îndurerată de pierderea frumoaselor provincii româneşti. Elementul românesc este, în acelaşi timp, adânc indignat de faptele comise de evrei şi unele manifestaţiuni de reacţiune n-au întârziat să se producă”.
(Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, Secţia 2, dosar nr 941, f. 217-226, citat din Paul Goma, „Săptămâna Roşie”)
Goma: „Morala îi diferenţia pe militari de politicieni”
Paul Goma şi mai apoi câţiva istorici se întreabă cum ar fi fost de am fi ţinut piept bolşevicilor, fie şi o săptămână, în vara anului 1940?
S-a dat vina pe faptul că Rusia era un monstru, că aliaţii ne părăsiseră, că armata era nepregătită şi rău dotată, însă nemulţumirea adevărată în rândul soldaţilor a fost mai ales dată de faptul că ei au fost opriţi de a-şi exercita menirea - apărarea ţării. Unii ofiţeri s-au sinucis, alţii au dezertat pentru că nu au putut suporta umilinţele duşmanului fără dreptul de a riposta într-o confruntare dreaptă.
„Ei fuseseră educaţi” – observă Goma- „nu doar pentru spiritul violenţei, al polemicei (războiul), ci şi al disciplinei, dar mai cu seamă în al moralei. Morala îi diferenţia pe militari de politicieni, chiar dacă misia militarului este uciderea inamicului. De aceea militarii erau proşti politicieni, iar politicienii, de regulă, oameni fără cuvânt, fără demnitate, fără coloană vertebrală. Deci profund imorali.”
Goma este convins că dacă la 28 iunie 1940, Tătărescu şi Ţenescu nu ar fi ordonat militarilor să nu opună rezistenţă în timpul evacuării, „chiar de am fi ţinut piept bolşevicilor o săptămână (avem exemplele, ilustrate de documente ale acelor ostaşi, ale unor mici unităţi care nu au ascultat ordinele şi i-au pus pe fugă pe „vitejii” krasnoarmeiţi), ar fi fost o săptămână roşie de sânge, în niciun caz de umilinţă naţională.
