2013, anul marilor schimbări în politica italiană şi 'annus horribilis' pentru Silvio Berlusconi

Premieul italian  Enrico Letta.
Premieul italian  Enrico Letta. (ANDREAS SOLARO / AFP / Getty Images)

La sfârşitul unui an de mari schimbări în politica italiană, care va rămâne în istoria republicană, premierul Enrico Letta şi preşedintele Giorgio Napolitano promit un 2014 dedicat reformelor structurale de care Italia are nevoie pentru a putea depăşi criza economică, pentru a reîncepe să crească şi pentru a deveni o ţară 'mai competitivă' la nivel european şi mondial.

Începutul anului 2013 a fost marcat de alegerile legislative din 24-25 februarie, care au avut loc după o campanie electorală neobişnuit de agresivă. Aceste alegeri parlamentare, la care au votat peste 51 de milioane de cetăţeni italieni, au fost organizate în urma demisiei, în luna decembrie a anului 2012, a fostului premier tehnocrat Mario Monti, al cărui guvern a condus ţara în perioada noiembrie 2011- februarie 2013, fiind criticat din cauza măsurilor de austeritate impuse.

La sfârşitul lunii februarie, Italia a ales un nou Parlament (630 de deputaţi şi 315 senatori), într-un context politic complet diferit faţă de ultimele alegeri legislative, din anul 2008, pe fondul unei crize economice fără precedent.

'Bătălia electorală' s-a desfăşurat între Pier Luigi Bersani (63 de ani), liderul coaliţiei de centru-stânga, Silvio Berlusconi (77 de ani), lider al coaliţiei de centru-dreapta , Mario Monti (70 de ani), lider al coaliţiei de centru, şi fostul actor comic şi blogger Beppe Grillo (65 de ani), lider al formaţiunii populiste Mişcarea 5 Stele (M5S, fondată în 2009), un partid de opoziţie anti-establishment şi anti-euro, care a utilizat extrem de eficient Internetul pentru a câştiga sprijin popular.

Alegerile generale de la sfârşitul lunii februarie au marcat începerea celei de a XVII-a legislaturi. S-a votat pe baza legii electorale aprobate de Parlamentul de la Roma în anul 2005 ('Legea Calderoli', după numele lui Roberto Calderoli, exponent al Ligii Nordului), care acordă majoritatea absolută a mandatelor, în Camera Deputaţilor, coaliţiei care se clasează prima, chiar şi numai la o diferenţă de un singur vot, la nivel naţional, în timp ce 'premiul de majoritate' oferit la Senat este atribuit la nivelul fiecăreia dintre cele 20 de regiuni, făcând nesigură orice previziune cu privire la alcătuirea finală a Camerei superioare.

Ca procentaj din totalul voturilor, la alegerile legislative, coaliţia de stânga şi-a adjudecat 31,6%, coaliţia de dreapta a câştigat 30,7% din voturi, iar Mişcarea 5 Stele a obţinut 23,8% din voturi, un rezultat neconcludent, care a marcat începutul unei lungi faze de impas politic. Lipsa unui învingător clar al alegerilor generale a marcat o nouă criză în ţara cu a treia economie din zona euro, făcând să răsune numeroase semnale de alarmă în Europa. Votul protestatar masiv, coagulat de partidul lui Beppe Grillo, Mişcarea 5 Stele, s-a datorat neîncrederii în moneda unică europeană şi sacrificiilor impuse de Uniunea Europeană în cele 15 luni ale guvernării Monti.

În urma alegerilor legislative, în Italia s-au format trei 'minorităţi' care au obţinut circa un sfert din preferinţele de vot ale electoratului italian, acestea refuzând orice formă de alianţă între ele în vederea formării unui nou guvern.

La o lună după alegerile parlamentare, în plină fază de stagnare politică, Laura Boldrini, deputată a partidului Stânga, Ecologie şi Libertate (SEL), a fost aleasă preşedintă a Camerei Deputaţilor de la Roma. Jurnalist şi fost purtător de cuvânt al Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (HCR), doamna Boldrini, în vârstă de 51 ani, a reprezentat prima mare schimbare care a marcat politica italiană în anul 2013. Tot în luna martie, senatorul Pietro Grasso (68 de ani, fost magistrat, fost procuror naţional antimafia), din Partidul Democrat (PD, de centru-stânga), a fost ales în funcţia de preşedinte al Senatului italian.

La sfârşitul lunii martie, preşedintele Republicii Italiene, Giorgio Napolitano, l-a însărcinat pe secretarul Partidului Democrat (PD, de centru-stânga), Pier Luigi Bersani, cu formarea noului guvern, dar această primă tentativă nu a avut succes, în situaţia în care nicio formaţiune politică nu a acceptat să formeze alianţe în vederea formării unui executiv.

În acest context de impas politic fără precedent, în luna aprilie au început operaţiunile de votare din Parlamentul de la Roma pentru desemnarea noului preşedinte al Republicii Italiene, la sfârşitul mandatului pe şapte ani deţinut de Giorgio Napolitano, ales în 2006 în funcţia de şef al statului. S-a constituit în Parlament o adunare a 'marilor electori', formată din 1007 alegători: 945 de parlamentari, senatorii pe viaţă, plus 58 de delegaţi din cele 20 de regiuni din Italia. În primele cinci tururi de scrutin, niciun candidat (printre care Romano Prodi, fostul preşedinte al Comisiei Europene) nu a reuşit să obţină voturile necesare pentru a fi ales în funcţia de preşedinte al Republicii Italiene.

Această nouă situaţie de impas politic a fost deblocată, la data de 20 aprilie, prin realegerea lui Giorgio Napolitano, pentru al doilea mandat în funcţia supremă, în al şaselea tur de scrutin, cu 738 de voturi. Napolitano (88 de ani) a afirmat că acceptă acest al doilea mandat, în pofida vârstei avansate, din 'simţ al responsabilităţii', declaraţie ce i-a atras respectul opiniei publice italiene şi internaţionale. Pentru prima dată în istoria Republicii Italiene, preşedintele în exerciţiu a fost reales în funcţie, ceea ce a reprezentat o altă mare noutate în politica italiană.

La sfârşitul lunii aprilie, după alegerea şefului statului, Pier Luigi Bersani, secretar general al Partidului Democrat (PD, centru-stânga), şi-a dat demisia, fiind criticat în interiorul PD pentru că nu a impus alegerea unui candidat propriu la funcţia de preşedinte al Republicii.

După demisia lui Bersani, la data de 24 aprilie, vicesecretarul Partidului Democrat, Enrico Letta, a fost însărcinat de preşedintele Italiei, Giorgio Napolitano, să formeze noul guvern. Letta, în vârstă de 47 de ani, a reuşit să formeze un inedit guvern de mare coaliţie între stânga, dreapta şi centru, cea mai mare noutate a politicii italiene în anul 2013.

După două luni de impas politic, la data de 27 aprilie, Enrico Letta a anunţat formarea noului executiv italian, compus din 21 de miniştri, printre care şapte femei, primul cabinet de 'mare coaliţie' între stânga, dreapta şi centru, din anul 1947, şi cel mai 'tânăr' din istoria Republicii Italiene, cu o vârstă medie de 53 de ani. Letta a surprins Italia propunând-o în funcţia de ministru al integrării pe Cecile Kyenge, primul ministru de culoare din istoria Republicii Italiene, care a devenit în 2013 ţinta unor repetate atacuri rasiste din partea partidului anti-imigranţi Liga Nordului.

În luna mai, Guglielmo Epifani (63 de ani), fost sindicalist, devine al patrulea secretar general al Partidului Democrat, principala formaţiune a stângii italiene, după Walter Veltroni, Dario Franceschini şi Pier Luigi Bersani.

La data de 26 şi 27 mai s-au desfăşurat alegerile locale din Italia, fiind chemaţi la urne peste şapte milioane de cetăţeni italieni, care au ales 564 de primari, primele alegeri locale organizate după scrutinul din anul 2008.

La aceste alegeri au avut drept de vot şi cetăţenii români rezidenţi în Peninsulă, care, potrivit ultimelor informaţii oficiale difuzate de Institutul naţional de statistică (ISTAT), sunt în număr de circa 900.000, aproximativ 1,5% din totalul populaţiei italiene (care este de 60 de milioane de locuitori), adică prima comunitate străină din Italia. Potrivit datelor furnizate la începutul anului 2013 de organizaţia catolică Caritas, românii rezidenţi în Peninsulă sunt însă peste un milion (plus 20% în ultimii doi ani), dintr-un total de 2,5 milioane de cetăţeni români prezenţi în întreaga Uniune Europeană.

În urma alegerilor locale, un medic chirurg de stânga, Ignazio Marino (58 de ani, din Partidul Democrat) a devenit noul primar al Romei.

Pe plan naţional, în primele luni de activitate, guvernul de mare coaliţie condus de Enrico Letta a trebuit să înfrunte numeroase momente de mare tensiune politică, ce au culminat în luna septembrie, când miniştrii din partidul de dreapta Poporul Libertăţii (PdL) şi-au dat demisia, la cererea fondatorului acestei formaţiuni politice, Silvio Berlusconi, provocând o criză de guvern şi obligând executivul Letta să ceară un vot de încredere în Parlament, pe 2 octombrie.

În luna decembrie, premierul Enrico Letta a solicitat al doilea vot de încredere în Parlament, pentru a stabili 'care sunt limitele noii majorităţi care susţine executivul', după ce partidul de dreapta Forza Italia (refondat în noiembrie de fostul premier Silvio Berlusconi) a părăsit majoritatea guvernamentală, trecând în opoziţie, ca urmare a excluderii din Senat a liderului dreptei italiene, Silvio Berlusconi, condamnat la un an de închisoare cu executare pentru fraudă fiscală, în dosarul Mediaset.

Un alt eveniment care a marcat în 2013 actualitatea politică din Italia a fost, la jumătatea lunii noiembrie, sciziunea care s-a produs în sânul partidului fostului premier italian Silvio Berlusconi, Poporul Libertăţii (PdL, de centru-dreapta), dezbinare intervenită între susţinătorii actualului guvern de mare coaliţie ('porumbei') şi parlamentarii care continuă să îl susţină pe Il Cavaliere ('ulii'). În urma acestor dezbinări, Angelino Alfano (vicepremier şi ministru de interne), considerat 'delfinul lui Berlusconi', s-a 'despărţit' de mentorul său, anunţând formarea unei noi grupări de centru-dreapta în Parlament, care a fost numită Noul Centru-Dreapta (NCD) şi care reprezintă de asemenea una dintre principalele noutăţi ale politicii italiene.

La sfârşit de an, alte schimbări importante au avut loc în sânul partidelor politice din Italia, care au decis, în 2013, un adevărat 'schimb de generaţie'. În luna decembrie, Matteo Salvini (40 de ani, europarlamentar) a devenit noul secretar federal al partidului populist de dreapta Liga Nordului, desemnat în urma alegerilor primare ale acestei formaţiuni politice, în care l-a învins pe fondatorul şi liderul istoric al partidului, Umberto Bossi.

Tot în luna decembrie, Matteo Renzi (38 de ani, primarul oraşului Florenţa, considerat cel mai popular politician italian) a devenit noul secretar general al Partidului Democrat (PD) - principala formaţiune a stângii italiene şi primul partid din cadrul majorităţii de guvern, cu 400 de parlamentari şi opt miniştri - care a organizat alegeri primare la care au participat aproape trei milioane de alegători italieni de centru-stânga.

La sfârşit de an - subliniază presa din Peninsulă - principala noutate a politicii italiene consistă în faptul că, pentru prima dată în istoria ţării, liderii principalelor partide, Matteo Renzi (Partidul Democrat, de stânga), Silvio Berlusconi (Forza Italia, de dreapta), Beppe Grillo (Mişcarea 5 Stele, la opoziţie) şi Matteo Salvini (Liga Nordului, la opoziţie), sunt toţi în afara Parlamentului, nefiind nici deputaţi, nici senatori.

În acest context de mare ferment politic şi de instabilitate, Italia, a treia economie din zona euro, a trăit în 2013 un an de recesiune, cea mai gravă din memoria vie a populaţiei, după ce, în 2012, economia italiană scăzuse la o rată anuală de minus 2,2 %, marcând un adevărat declin, în timp ce datoria publică a depăşit 2.000 de miliarde de euro.

Pe fundalul crizei economice, financiare şi politice, Italia anului 2013 a fost o ţară în care au fost închise 167 de magazine pe zi, în care consumurile au scăzut în mod vertiginos, în care peste 5.000 de întreprinderi mici şi mijlocii au declarat faliment, în care presiunea fiscală reală a depăşit 50% şi unde există peste cinci milioane de şomeri. Rata şomajului în Italia a atins la sfârşitul anului nivelul de 12,5% în rândul populaţiei active şi un nivel record, de 41,2%, în rândul tinerilor italieni cu vârste cuprinse între 15 şi 24 de ani.

2013 a fost de asemenea un 'annus horribilis' pentru fostul premier Silvio Berlusconi, care a trebuit să înfrunte numeroase probleme judiciare.

În luna mai, în primă instanţă, magnatul media, în vârstă de 77 de ani, a fost condamnat la Milano la un an de închisoare în procesul legat de achiziţionarea băncii Unipol, în care a fost inculpat pentru încălcarea secretului anchetei.

O lună mai târziu, la data de 24 iunie, cel numit în Italia 'Il Cavaliere' a fost condamnat, în primă instanţă, tot de Parchetul din Milano, la şapte ani de închisoare, cu interdicţia permanentă de a exercita funcţii publice, în cadrul procesului 'Rubygate', în care este acuzat de abuz de putere şi întreţinere de relaţii sexuale contra cost cu o prostituată, marocana Karima El-Mahroug, numită 'Ruby', care era minoră în anul 2010, în perioada în care a avut o relaţie sentimentală cu Berlusconi.

În cadrul dosarului 'Rubygate', care a început la Milano în aprilie 2011 şi care este urmărit cu mare atenţie de opinia publică din Italia, Silvio Berlusconi a negat mereu că ar fi plătit-o pe Ruby (care avea 17 ani în perioada în care frecventa vila de la Arcore a magnatului media) în schimbul întreţinerii de relaţii sexuale.

În acest proces, Il Cavaliere este acuzat de asemenea de abuz de putere, deoarece ar fi intervenit, în 2010, în perioada în care era şef al guvernului, pe lângă Chestura din Milano, pentru a obţine eliberarea lui Ruby, când aceasta a fost reţinută de un comisariat din Milano, sub acuzaţia de furt. Berlusconi a susţinut mereu că a solicitat eliberarea lui Ruby deoarece era convins că aceasta 'era nepoata lui Hosni Mubarak', preşedintele egiptean de atunci, şi a intervenit în 2010 cu mai multe telefoane date poliţiei din Milano, cu scopul 'de a evita probleme diplomatice cu Egiptul', declaraţie ce a stârnit în 2013 un val de ironie pe reţelele de socializare, italienii întrebându-se 'cum poate o marocană să fie nepoata preşedintelui egiptean'. În urma acestei sentinţe, magnatul media va putea face recurs la Curtea de Apel din Milano, apoi la Curtea de Casaţie de la Roma.

La data de 1 august, Curtea de Casaţie de la Roma (Curtea Supremă de Justiţie din Italia) l-a condamnat pe Silvio Berlusconi, în mod definitiv, la patru ani de închisoare, dintre care trei amnistiaţi, pentru fraudă fiscală, în dosarul Mediaset.

Totuşi, potrivit legislaţiei italiene, Berlusconi nu va trebui să meargă la închisoare, din cauza vârstei sale de 77 de ani, ci îşi va ispăşi pedeapsa, în cursul anului 2014, efectuând muncă în folosul comunităţii.

În cadrul procesului Mediaset, Il Cavaliere a mai fost condamnat la interzicerea exercitării oricărei funcţii publice timp de doi ani şi la plata a 10 milioane de euro către fiscul italian. Dosarul Mediaset se referă la achiziţionarea şi vânzarea de drepturi de a difuza filme şi seriale de televiziune americane din partea societăţii Mediaset, fondată de Silvio Berlusconi în 1978, la Milano. În acest proces, fostul premier este acuzat că a 'umflat' în mod artificial costurile de achiziţie ale drepturilor de difuzare ale unor filme, cumpărate de la grupuri americane de societăţi fictive care îi aparţineau, pentru a le revinde imperiului său audiovizual Mediaset, care ar fi constituit 'fonduri negre' în paradisuri fiscale din străinătate, cu scopul de a-şi reduce câştigurile în Italia, pentru a plăti impozite mai mici.

Condamnarea definitivă a fostului premier italian Silvio Berlusconi de către Curtea de Casaţie de la Roma va antrena pentru acesta o serie de consecinţe, între care principala este interdicţia de a-şi prezenta candidatura în următorii şase ani la alegerile legislative.

De asemenea, în septembrie, Silvio Berlusconi a mai fost condamnat de Curtea de Casaţie de la Roma, în dosarul Mondadori, la plata unei sancţiuni de circa 500 de milioane de euro grupului editorial CIR, ca despăgubiri în urma unei decizii judecătoreşti 'murdare', care îi permisese în 1991 lui Il Cavaliere să achiziţioneze editura Mondadori.

În octombrie, Silvio Berlusconi a fost trimis în judecată într-un nou dosar de corupţie în care este acuzat că a plătit (în 2006) un senator să treacă de partea formaţiunii sale politice, fapt ce a favorizat, în 2008, căderea guvernului de stânga al lui Romano Prodi. Prima audiere în acest proces este programată în februarie 2014, la Napoli.

La data de 27 noiembrie, Silvio Berlusconi a fost exclus din Senatul de la Roma, în urma condamnării sale definitive la un an de închisoare, pentru fraudă fiscală în dosarul Mediaset. Il Cavaliere a fost nevoit să părăsească viaţa parlamentară după 7.166 de zile, fiind ales pentru prima dată în Parlamentul de la Roma, în funcţia de deputat, în aprilie 1994.

Reacţionând la aceste probleme judiciare în propriul său stil 'energic', Berlusconi a anunţat că 'va inunda Italia' cu numeroase cluburi politice, pe care le-a numit 'Forza Silvio', cu care doreşte să participe la viitoarea campanie electorală pentru alegerile europarlamentare din primăvara anului 2014.

Cu toate acestea, partida se anunţă una dificilă, deoarece, la condamnarea definitivă pentru fraudă fiscală s-ar putea adăuga altele (în cadrul proceselor în curs la Milano şi Napoli), care vor complica o eventuală revenire în prim plan a celui mai controversat politician italian, bărbatul care a dominat viaţa politică a ţării în ultimii 20 de ani.

Dar numeroase schimbări se anunţă şi în interiorul partidului Forza Italia, unde fiica lui Silvio Berlusconi, Marina, este văzută ca posibilă succesoare a lui Il Cavaliere la conducerea acestei formaţiuni politice, în 2014.