1989, anul schimbărilor politice: Ziua în care a căzut Zidul Berlinului în RDG

La 9 noiembrie 1989, berlinezii din est au dat năvală în vest. Gunter Schabowski, membru al biroului politic al fostei RDG, a reacţionat nesigur: 'din câte ştiu, imediat', a răspuns el poticnindu-se la întrebarea unui reporter, referitoare la momentul în care vor intra în vigoare noile reglementări, tocmai anunţate, privitoare la circulaţia peste graniţă. 'Pot fi solicitate călătorii în străinătate fără îndeplinirea condiţiilor' anterioare, după cum a citit el de pe un bileţel la o conferinţă de presă ce se anunţa a fi una de rutină, în Berlinul de est. La acel moment însă, ofiţerii de la posturile de frontieră nu fuseseră instruiţi, întrucât noile reglementări urmau să intre în vigoare abia peste o zi. Era 9 noiembrie 1989 şi în aceeaşi noapte urma să cadă Zidul Berlinului, transmite APA.

Agenţia austriacă de presă transmite o serie de materiale în cadrul unui dosar tematic realizat cu ocazia marcării celor 25 de ani de la căderea Cortinei de Fier şi în care sunt rememorate în special evenimentele petrecute în 1989 în statele fostului bloc sovietic.

În cele din urmă, a fost doar o întâmplare că noile reglementări privitoare la circulaţia la frontieră au fost instituite de autorităţile din RDG fără nicio pregătire în prealabil. Dacă ar fi fost după şeful statului şi partidului de atunci, Egon Krenz, care preluase ştafeta de la Erich Honecker în luna octombrie, frontiera ar fi urmat să fie deschisă abia în 10 noiembrie, la 5 dimineaţa. Cu toate acestea, lui Schabowski nu îi fusese dată nicio informaţie legată de un termen limită în acest sens şi de aceea a răspuns astfel la conferinţa de presă.

La doar câteva ore după aceasta, mii de est-berlinezi au dat năvală în clădirile posturilor de frontieră şi au pornit-o spre vest. S-au umplut tramvaiele, iar la punctele de frontieră din Invalidenstraße şi Bornholmer Straße din Berlin s-au format cozi. În jurul orei 22.00, coloane întregi de maşini marca Trabant s-au angajat într-un adevărat raliu şi s-au îndreptat spre punctele de trecere a frontierei, în partea de vest a oraşului. Acest flux masiv a făcut imposibil orice fel de control la graniţă, astfel că, în cele din urmă, ofiţerii s-au resemnat, după ce aşteptaseră în van ordine clare cu privire la noile reguli de călătorie. Până atunci, ofiţerii de la frontieră puteau împiedica orice încercare de fugă chiar şi cu armele, la nevoie; în noaptea aceea, nu au tras nici măcar un foc.

După strigătele puternice 'jos cu poarta, jos cu poarta!', venite de la zeci de mii de oameni, soldaţii au ridicat barierele. Atunci chiar că nu a mai existat nicio oprelişte: mii de oameni au năvălit - unii fără să prezinte niciun act la control - peste graniţă. Oameni care nu se cunoşteau se îmbrăţişau; la Poarta Brandenburg, care făcea parte din Zid, oamenii se căţărau peste bariere. În acele momente au început să apară aşa numiţii 'dulgheri ai Zidului', care au ajuns să prelucreze mai târziu bucăţile desprinse din zid sub formă de suveniruri. Abia în jurul orei 03.30 dimineaţa au început soldaţii de la graniţă să blocheze din nou accesul către Poarta Brandenburg. Cu toate acestea, unii dintre cei care reuşiseră să treacă apucaseră deja să scrie pe 'zidul de apărare antifascist' cuvinte care au devenit curând o realitate: 'Zidul nu mai este'.

Semnale ale revoluţiei paşnice din RDG apăruseră deja de la începutul anului 1989. La 15 ianuarie, aproximativ 500 de persoane protestau în piaţa centrală din Leipzig şi cereau libertate de exprimare şi adunare şi libertatea presei. Fusese prima manifestaţie neautorizată din anii 80 şi a constituit începutul aşa numitelor 'manifestaţii de luni'. În lunile ce au urmat, tot mai mulţi oameni veneau la 'rugăciunile pentru pace' care aveau loc în Biserica Sf. Nicolae din Leipzig.

Mii de oameni, sătui de austeritatea şi lipsurile din 'primul stat al muncitorilor şi ţăranilor', solicitau actele pentru călătorii în străinătate. În prima jumătate a anului 1989, peste 100.000 de est-germani vroiau să emigreze în RFG. Pe fundalul blocului estic care se prăbuşea, apăruseră încă de la începutul lunii mai primele găuri în Cortina de Fier: Ungaria dispunea la 2 mai dărâmarea barierelor de la frontiera cu Austria, astfel că a urmat un aflux de cetăţeni din RDG către Ungaria. Alţii sperau să poată ajunge în vest prin Ambasadele RFG din Budapesta şi Praga. Curând, numărul celor care căutau să plece din RDG ajunsese la zeci de mii.

La începutul lunii octombrie, manifestaţiile din Leipzig se transformaseră în mişcări de masă. În 9 noiembrie, la două zile după aniversarea a 40 de ani ai RDG, Partidul socialist unit din Germania (SED) îi ameninţa pe protestatari, în 'Leipziger Volkszeitung': 'Suntem pregătiţi şi vrem să ne apărăm cu putere realizările, astfel încât aceste acţiuni contrarevoluţionare să fie lichidate odată pentru totdeauna. Dacă este nevoie - cu arma în mână!'. La 7 octombrie, RDG îşi sărbătorise cu fast cea de-a 40-a aniversare, însă preşedintele sovietic Mihail Gornaciov îl avertizase pe Honecker: 'Cine rămâne în urmă, este pedepsit de viaţă'.

La 9 octombrie, cel puţin 70.000 de oameni au protestat în Leipzig, strigând 'noi suntem poporul' împotriva regimului comunist. Forţele de ordine nu au intervenit, iar ziua a devenit una decisivă. Protestele s-au extins în întreaga RDG, iar SED nu a ştiut cum altfel să se descurce, decât printr-o nouă lege privitoare la călătorii, a cărei anunţare i-a revenit, la 9 noiembrie, lui Günter Schabowski.