Sânzienele sau Drăgaica - o tradiţie multimilenară

„Târgul Drăgaica”, lucrare semnată Carol Popp de Szatmary.
„Târgul Drăgaica”, lucrare semnată Carol Popp de Szatmary. (www.wikipedia.org)

În celebra lucrare ”Descrierea Moldovei”, învăţatul voievod moldovean Dimitrie Cantemir se referă la sărbătoarea românească a Sânzienelor sau Drăgaicelor de două ori şi presupune că provine din ”vechii idoli ai dacilor: ”... toţi ţăranii moldoveni se scoală în acea zi înaintea zorilor şi privesc cu ochi mari răsăritul Soarelui, şi cum ochiul nu suferă prea mult această lumină şi – tot din pricina ei – începe să se zdruncine şi să tremure, ei pun pe seama Soarelui tremurătura pe care o simt în ochi şi se întorc voioşi acasă, după ce au făcut această încercare”; ”După cum se vede, prin ea (Drăgaica – n.n.) o înţeleg pe Ceres. Căci în acea vreme a anului, când încep să se coacă semănăturile, toate fetele ţăranilor din satele învecinate se adună şi o aleg pe cea mai frumoasă dintre ele, căreia îi dau numele de Drăgaica. O petrec pe ogoare cu mare alai, o gătesc cu o cunună împletită din spice şi cu multe năframe colorate şi-i pun pe mâini cheile de la jitniţe. Drăgaica împodobită în acest chip se întoarce de la câmp spre casă, cu mâinile întinse şi cu năframele fluturând în vânt, de parcă ar zbura, şi cutreieră toate satele din care s-a adunat lume s-o petreacă, cântând şi jucând laolaltă cu toate tovarăşele ei de joc, care o numesc foarte des sora şi mai-marea lor în cântecele alcătuite cu destulă iscusinţă. Fetele din Moldova doresc din toată inima să aibă parte de această cinste sătească, deşi în cântecele lor spun mereu, după datină, că fata care a întruchipat Drăgaica nu se poate mărita decât abia după trei ani.”

Cercetări ulterioare au demonstrat că sărbătoarea închinată solstiţiului de vară pe teritoriul de astăzi al României este chiar mai veche decât perioada dacică, aflându-se urme chiar în Neolitic, reprezentate prin aşa-numitele ”hore”; cea mai cunoscută dintre ele, o adevărată capodoperă, este ”Hora de la Frumuşica”, în care sunt prinse şase dansatoare sacre. Şi astăzi, în ţara noastră se ţine ”Hora Drăgaicelor”. Astfel, în unele locuri, în ziua de 24 iunie, fete foarte tinere, numite Sânziene sau Drăgaice, o aleg crăiasă pe cea mai frumoasă dintre ele, care trebuie însă să fie şi foarte harnică. Ele se îmbracă de sărbătoare, îşi pun marame albe pe cap şi coroniţe din florile zise sânziene sau drăgaice (Galium verum). La brâu sunt încinse cu acelaşi soi de flori, iar în mâini ţin spice de grâu şi secere. După ce se întorc în fugă de la câmp, fluturându-şi maramele, la întoarcerea în sat le aşteaptă flăcăii cu ulcele de apă şi le stropesc. Apoi se întinde Hora Drăgaicelor, amintire a horei antice a preoteselor Soarelui, în care se prind numai fetele care au participat la datină. Uneori, Drăgaicele plimbă hora lor pe la unele case din sat, mai ales la casele plugarilor cei mai vrednici, cântând astfel:

Hai, Drăgaică, să sărim,
Să sărim, să răsărim,
Că ştii iarna ce păţim,
Cu mălai din râşnicioară,
Cu peşte din undicioară...
Mi-au venit Drăgaicele
Să reteze spicele;
Drăgăicoiul – drugile.


Drăgaicele mititele
Au plecat la floricele,
Îmbrăcate în boşcele -
Mor băieţii după ele...
Mi-a venit vara bogată
Cu tichii
De la copii,
Cu mărgele de la fete,
Cu brăţări de la neveste.
Românii le mai spun Drăgaicelor sau Sânzienelor şi Zânele, Frumoasele, Minunatele, Doamnele etc. Sărbătoarea acestor făpturi suprafireşti se mai numeşte şi Sânzenii, Ziua Soarelui, Ursina, Amuţitul Cucului etc. În unele sate, tradiţia cere ca, în seara din ajunul Sânzienelor, fetele care vor să se mărite să se întâlnească cu flăcăii care doresc să se însoare. Băieţii fac ruguri, aprind flăcări şi le învârt în sensul mişcării Soarelui la apus, strigând:
Du-te, Soare, vino, Lună,
Sânzienele îmbună,
Să le crească floarea floare,
Galbenă, mirositoare;
Fetele să le adune,
Să le prindă în cunune,
Să pună la pălărie
Struţuri pentru cununie;
Boabele să le răstească,
Până-n toamnă să nuntească!
Fetele fug şi culeg flori de sânziene sau de drăgaică din care împletesc cununi. Cu aceste cununi se întorc în sat şi le aruncă peste casă; dacă se agaţă cununile de hornuri, fetele se vor mărita chiar în acel an. A doua zi, în zori, cetele de feciori străbat satele, cu struţuri de sânziene la pălărie, în semn că au căzut cununile de flori pe hornuri la casele fetelor care îi interesează. Ei chiuie şi strigă:
Du-te, Lună, vino, Soare,
Că tragem la-nsurătoare;
Cununile neursite
Zac sub hornuri azvârlite.
Până-n miezi, cu steagu-n frunte,
Trec feciorii după slute,
C-alde alea nedirese
Nu vor să fie mirese.

Câte bordeie, atâtea obiceie! Astfel, pentru unii această zi este ”Miezul Verii”, iar pentru alţii – ”Cap de Vară”. Oamenii nu lucrează nimic, ”fiindcă şi Soarele se odihneşte”, sau muncesc doar până la amiază. ” În această zi, dis-de-dimineaţă, Soarele se spală pe faţă în timpul răsăritului; cine se uită la el cu atenţie vede curgând apă jos, pe poala răsăritului, sub înfăţişarea unor lungi raze luminoase.” Se mai spune că de Drăgaică arde piatra-n apă. Sânzienele sunt fete sfinte, care iau în ziua lor din toate roadele pământului. În acelaşi timp, Drăgaica este doamna florilor, şi se ţine de toţi pentru dragoste şi plăcerea florilor.
Mai-marea Sânzienelor sau Drăgaicelor se mai numeşte şi Crăiasa, Împărăteasa, Stăpâna Surorilor, Regina Holdelor, Mireasa etc. Se spune că ea umblă pe pământ sau pluteşte prin aer în ziua solstiţiului de vară şi că se desfată, cântând şi dansând, împreună cu alaiul său nupţial format din zâne fecioare şi fete frumoase, peste câmpuri şi păduri. Când i se nesocoteşte ziua, ea stârneşte vârtejuri şi vijelii, aduce grindină, ia oamenii pe sus şi-i îmbolnăveşte, lasă florile fără leac şi fără miros. Minunatei crăiese i se adresează şi acest cântec ritual de la Stroieşti, judeţul Gorj:

Iană, Iană-Sânziană,
Ţ-oi face pomană,
Să dai ploaie fără mană;
Holda să rodească,
Să se veselească,
Porumbul să crească!
Rod cu mâna pun,
Îl strâng de pe drum;
Tot porumbul meu
Rodi-l-ar Dumnezeu,
Fir pe fir s-apuce,
Drugile să-ncurce;
Peste locul tot,
Drugile di-un cot!
Iană-Sânziană,
Fereşte-l de mană
Şi de uscătură
Şi de udătură,
Căci şi eu la toamnă
Ţ-oi da turtă caldă,
Cu sita cernută,
De jar curăţită,
Cu spuză-nvelită!

Zice-se ca ”Drăgaica e o fiinţă sfântă, care e mai mare peste o ceată de bărbaţi, numiţi Circovi.” Cum scriam mai sus, sărbătoarea se mai numeşte şi ”Amuţitul Cucului”, căci se mai spune că pasărea respectivă nu cântă decât până la Sânziene, când se îneacă cu orz sau cu cireşe, din care pricină răguşeşte şi nu mai poate cânta. Iată şi o reţetă magică: ”Dacă cineva va împuşca un cuc, pe care-l va frige şi-l va mânca fără pâine şi sare, iar capul i-l va purta cu sine, va fi îndrăgit de toată lumea”. Se crede că uliul se face din cuc; cântă un an şi apoi se face uliu. Alţii spun că el numai până la Sânziene e cuc, iar alţii că tocmai la şapte ani se face uliu.

Prin unele locuri, de Sânziene, femeile duc ramuri de arin şi alte plante, numite ”rod”, printre semănături, ca să atragă rod şi spor în holda fiecăruia. Se mai pune drăgaică în putinei, spre a avea lapte bun şi mult. Se împart tot soiul de fructe, pentru rodirea pomilor. Drăgaica se ţine şi de cei ce au roiuri de albine. Se crede că, pe la miezul nopţii de Sânziene, înfloreşte iarba-fiarelor, dar numai pentru câteva clipe. Cu această plantă se poate descuia orice încuietoare, drept care este foarte căutată de tâlhari. Aceştia o poartă la brâu sau încolăcită împrejurul degetului mic de la mâna stângă. Tot la miezul nopţii de Sânziene se spune că înfloreşte feriga, că asupra comorilor dansează flăcări albăstrui şi că se deschide cerul.

Solstiţiul de vară se serbează nu numai de români ci de aproape toate popoarele din emisfera nordică, din vremuri imemoriale. Vechii celţi aduceau mulţumiri zeiţei Litha, care asigura fertilitate, bogăţie şi ordine. La rândul lor, vechii germani aprindeau focuri pe munte şi rostogoleau la vale roţi aprinse care simbolizau Soarele. Aceste datini aveau menirea de a-l cinsti pe Wotan, zeul suprem, având în acelaşi timp şi menirea de a alunga duhurile rele. În vechea Galie, celebrarea solstiţiului de vară era denumită ”Sărbătoarea Eponei”, după numele unei zeiţe a cailor, personificând fertilitatea, independenţa şi agricultura. În fine, în China antică, această zi, cea mai lungă a anului, era dedicată pământului, forţei feminine şi principiului Yin.

În România, s-a conservat, fără întrerupere, vestitul Târg de Drăgaică. Se încearcă, de mai mulţi ani, ca solstiţiul de vară să fie serbat în cetăţile dacie, cu precădere la Sarmizegetusa Regia. Ideea vine, probabil, de la cei ce-şi spun ”druizi” şi se întâlnesc în fiecare an, la 24 iunie, la celebrul templu-calendar de la Stonehenge.

alte articole din secțiunea Cultură