Doar un mister de-al Solomonarilor

(photos.com)

Omul cu puteri suprafireşti, care poate comanda balaurilor, norilor, ploii, grindinei şi altor fenomene este numit de popor în fel şi chip: Cliric, Gheţar, Griminţeş, Grindinar, Hultan, Moroi de Ploaie, Om Meşter, Omul Nopţii, Pietrar, Simion, Solomonar, Şolomănar, Solomon, Strigoi de Ploaie, Şercan, Şoiman, Şolomar, Şolomonar, Şolomăţ, Şolomănar, Vârcolac care trage Apele, Zgrăbunţaş, Zgriminţeş etc.

Dintre toate aceste denumiri, foarte importantă este Cliric, formă populară pentru Cleric, ceea ce sugerează că acest supraom ar fi putut fi preot al unui cult străvechi, celebrat în taină, departe de ochii şi urechile creştinilor. Aceşti sacerdoţi sunt cunoscuţi îndeobşte sub denumirea de Solomonari şi legendele privitoare la ei sunt foarte multe, unele culese demult, dar şi recent, de folcloriştii noştri. Specialiştii de modă veche nu cred în existenţa Solomonarilor, deşi chiar în zilele noastre se găsesc oameni care se jură că i-au cunoscut personal.

În revista ”Albina Carpaţilor”, anul III, 1878, nr. 4, pag. 54-56, eminentul folclorist Simion Florea Marian, după ce a ascultat relatările populare, îi prezintă astfel: ”Sunt un fel de oameni răutăcioşi, un fel de strigoi, cari în pruncia lor petrec şapte ani neîntrerupt la întunerec, sub faţa pământului, fără să vadă razele Soarelui.

Sub pământ se zice că este o şcoală numită ”Solomonărie”. Aci se învaţă toate limbile fiinţelor vii, toate misteriile naturii, precum şi toate solomoniile, farmecile, vrăjile şi descântecele care se află pe lume. Însă numai zece persoane sunt primite în această şcoală, şi învăţătura le-o împărtăşeşte însuşi Diavolul în persoană, care, pentru osteneala sa, îşi opreşte pe urmă un învăţăcel. Acesta se face apoi Solomonar.

După al şaptelea an, ieşind Solomonarii de sub pământ şi inspiraţi fiind de învăţătorul lor, adică de Diavolul, şi dotaţi cu puterea acestuia, se suie pe aripile vânturilor şi ale negurilor în nouri şi încep a purta ploile însă mai ales furtunile şi grindinile cele mai grele, mai spăimântătoare şi mai periculoase. În răstimpul cât petrec Solomonarii pe pământ, spune poporul că se cam feresc de societatea oamenilor şi trăiesc mai mult în singurătate. Iar aci se zice că vin la dânşii nişte fiinţe necunoscute, care din nou îi învaţă cum să conducă vremile, adică furtunile şi grindinile, şi le dau câte un frâu de aur. Pe acesta îl pun Solomonarii în capul balaurilor, cari le servesc în loc de cai.

Când voiesc Solomonarii să se suie în nori, iau frâul cel de aur şi se duc la un lac fără fund sau la o altă apă mare, unde ştiu ei că locuiesc balaurii ce sunt meniţi să-i poarte călare. Sosind la lac, se preîmblă puţin încolo şi încoace pe mal, rostesc dintr-o carte nişte cuvinte misterioase, şi, scuturând frâul, văd îndată balaurii ieşind din fundul lacului şi venind la dânşii. Atunci Solomonarii le aruncă frâul de aur în cap, se suie călare pe dânşii, se urcă degrabă în nouri şi aici încep a fierbe gheaţa până ce prefac norii în sloi.

Alţi Români spun iară că Solomonarii, ducându-se la un tău mare, unde ştiu ei că se află vreun balaur şi, cetind din cartea lor, îngheaţă apa din tău ca de-un stânjen şi mai bine. Pe urmă cetesc ei din altă carte, care asemenea o poartă la sine, şi îndată iese balaurul şi întreabă: - Ce este, stăpâne? Solomonarul, punându-i frâul în cap şi aruncându-se călare pe dânsul, îi zice: - Vezi această gheaţă! ... cât ai scăpăra într-un amnar să mi-o prefaci în bucăţele mici, şi-apoi să mergem până-n cutare şi cutare loc!

Balaurul, cât ai bate din palme, zdrobeşte toată gheaţa, prefăcând-o în mii şi mii de bucăţele, unele mai mari, iar altele mai mici, după cum adică i se pare lui că ar trebui să fie. Solomonarul, văzând că acuma gheaţa e dupe placul său, strânge balaurul în frâu şi se porneşte înainte, iar apa se ridică cu totul până unde a fost îngheţată şi se duce dupe dânsul. De-aici conduce el gheaţa încătrău voieşte şi, vărsând-o pe câmpiile înverzite şi înflorite, pe grădinile pline cu pometuri, însă mai cu seamă pe ţarinile rodite, sfarmă şi ruinează tot.

Mai cu seamă conduc ei grindinile cu gheaţă sau piatră pe ţarinile şi pometele acelora cari ori i-au atins cu vreun cuvânt, ori n-au voit să le împlinească vreo dorinţă sau te miri ce. Drept aceea, poporul tratează foarte omeneşte pe cei presupuşi că ar fi Solomonari, caută să nu-i vateme cu nimica, să nu-i mânie. Ţarinile şi pometele oamenilor cu cari nu sunt Solomonarii duşmăniţi, sunt încungiurate cât se poate. Iar când n-au mânie pe nimeni, ci fierb gheaţa sub nouri numai din plăcere, că n-au altceva de făcut, atunci o duc ei şi o varsă pe munţi pustii, pe câmpii deşerte, pe-o apă mare sau şi-n alt loc, unde ştiu că n-au să facă nimănui nicio daună.

Când o furtună se apropie de dânşii, când a încetat de a mai bate gheaţa, Solomonarul care a condus-o se întoarce călare pe balaurul său pe sub poala nourului, ca nu cumva să-l vadă cineva, şi se duce la lacul său, tăul cel fără fund, din care a scos balaurul gheaţa cu puţin mai înainte. Aci, descălecând de pe balaur şi (ţinându-l de frâu) citeşte iarăşi într-una din cărţile sale nişte cuvinte pe care numai el singur le ştie, şi atunci lacul de unde a luat grindina se umple iarăşi de apă. După aceasta scoate frâul cel de aur din capul balaurului pe care a călărit şi-i dă drumul acestuia. Balaurul, cum se vede scăpat, se întoarce la locuinţa sa şi, cât ai clipi din ochi, se cufundă sub valurile apei, de unde nu mai iese până când nu vine Solomonarul, stăpânul său, şi scutură frâul.

Mulţi Solomonari, dând drumul balaurilor pe cari au călărit, îşi strâng cărţile şi le pun bine, într-un loc sigur, unde numai ei ştiu de dânsele, căci, zic oamenii, cu dânşii nu-şi poartă niciodată cărţile. Dupe aceea, părăsind lacul, merg prin sate şi se fac că-s cerşitori, care c-o mână, care c-un picior rupt, ori îşi leagă un ochi şi spun că sunt chiori, ori spun că sunt vrăjitori, şi aşa, schimonosindu-se şi prefăcându-se în tot chipul ca să nu fie cunoscuţi şi fără să ştie suflet de om că ei sunt Solomonari. (...)

Mulţi Români istorisesc cum că ar fi auzit pe Solomonari vorbind prin nouri, ba unii zic că ar fi văzut şi atari fantome. Astfel cred Românii... Afară de vărguţa cea de alun păstrată din ajunul Naşterii sau a Bobotezei, mai pot depărta gheaţa c-un cuţit pe care-l înfig în pământ peste hotar sau în marginea satului, şi c-o vărguţă de răchită (salce, lozia), adecă cu acea vărguţă de răchită cu care au apărat o broască de peire din gura unui şerpe”.

”Poveşti!”, ar exclama aproape orice contemporan de-al nostru, dacă ar fi întrebat ce crede despre Solomonari. Cu toate acestea, existenţa acestora e certă, iar semnele lăsate de ei în istoria şi cultura noastră sunt nenumărate. Ştiinţa şi puterea lor erau într-adevăr ieşite din comun, dar nu chiar supranaturale, cum le înfăţişează poporul.

În aproape toate relatările despre Solomonari se pomeneşte de înaltele lor cunoştinţe meteorologice, care le permiteau să aducă sau să oprească ploile, grindina şi furtunile. Totodată, se spunea că stăpâneau balaurii, cu ajutorul cărora provocau fenomenele respective. Da, chiar îi stăpâneau, îi conduceau prin nori şi-i struneau cu frâul de aur! ”Ei, nici chiar aşa!”, vor exclama cu siguranţă scepticii. Ba, chiar aşa!

În limba română, balaurului i se spune şi zmeu. La rândul său, zmeul nu e doar balaur sau o fiinţă monstruoasă, uneori antropomorfă, plină de răutate, adversară a lui Făt Frumos, ci şi o ”jucărie făcută dintr-un dreptunghi de hârtie, pânză etc., fixat pe un schelet uşor de lemn, care se ridică în aer la bătaia vântului şi care este mânuit de pe pământ cu ajutorul unei sfori lungi”.

Ne aducem aminte cum a fost descoperit paratrăsnetul: Americanul Benjamin Franklin şi-a dat seama că fulgerul este o descărcare electrică din nori. Într-o carte de-a sa, a sugerat un experiment pentru a testa aceasta. Cu ajutorul fiului său, William, Franklin a realizat acest experiment în anul 1749. Cei doi au mers într-un câmp în timpul unei furtuni, au înălţat un ZMEU, şi au atras sarcina electrică cu ajutorul unei chei. Văzând o scânteie, teoria lui era demonstrată. Benjamin Franklin a inventat paratrăsnetul pentru a apăra clădirile de fulgere.

Mai trebuie adăugat că, în Lunca Ialomiţei, sforii cu care se mânuieşte zmeul i se mai spune şi frâu sau hăţ. Aşadar, zmeul sau ”balaurul” era condus, adică mânuit, de către Solomonar, cu un ”frâu de aur”. De ce de aur? Din relatările martorilor, aflăm despre Solomonari că aceştia umblau îmbrăcaţi destul de modest, că nu afişau bogăţii, aşa că trebuie să ne gândim la aur, din care era confecţionat frâul zmeului, nu doar ca la un metal preţios, ci să-i apreciem şi unele proprietăţi fizice.

Aurul este şi un bun conducător de energie electrică şi termică şi reflectă radiaţiile infraroşu puternic. Are o mare capacitate de a reflecta radiaţiile electromagnetice cu diverse lungimi de undă: radiaţii din spectrul vizibil, infraroşii, unde radio. Această însuşire face din el un material ideal pentru realizarea unor straturi protectoare care să ferească obiectele şi oamenii, deopotrivă, de efectele nefaste ale acestor radiaţii.

Astfel, aurul se regăseşte în vizoarele costumelor de protecţie termică, destinate celor care lucrează în medii de temperaturi ridicate, dar şi în piese din componenţa unor avioane de luptă. Industria spaţială datorează enorm aurului; reflectivitatea, conductibilitatea şi marea sa rezistenţă la coroziune îl fac utilizabil într-un număr important de piese destinate activităţii în spaţiul cosmic – de la căştile astronauţilor de pe staţii spaţiale la oglinzile unor telescoape montate pe sonde spaţiale şi la mii de contacte electrice pe care calităţile aurului le împiedică să se oxideze şi să compromită astfel misiunile.

Dacă ne gândim mai bine, Zmeul cu Frâul de Aur nu era doar paratrăsnet, ci, dezlegând la rece relatările despre Solomonari, întrezărim că era un aparat superior, cu multiple însuşiri, printre care şi aducerea şi conducerea norilor, ploilor, grindinei, fulgerelor şi trăsnetelor. Desigur, acesta şi alte multe aparate, ce pot părea şi astăzi ”supranaturale”, vor fi fost descrise amănunţit în Cartea Secretă a Solomonarilor. Nu degeaba li se mai spunea acestora şi ”Oameni Meşteri”!

alte articole din secțiunea Cultură