WikiLeaks şi intrigile legate de Italia

Din 'Cablogramele Kissinger' ale WikiLeaks privind Italia reies intrigi şi personaje care au făcut istorie în anii cei mai sumbri ai ţării, unii dintre ei aflându-se şi astăzi în centrul scenei politice sau al memoriei colective. L'Espresso le publică în exclusivitate, în colaborare cu La Repubblica.

Cablogramele vorbesc de celebra viză pentru America respinsă pentru actualul preşedinte al Italiei, Giorgio Napolitano, de responsabilitatea Vaticanului în colaborarea cu cele mai rele regimuri dictatoriale care au însângerat America Latină şi despre accidentul rutier al fostului lider al PCI, Enrico Berlinguer, în Bulgaria - o simplă ciocnire de maşini sau o tentativă de asasinare a unui lider carismatic incontestabil, dar care nu era pe placul multora.

De asemenea, rezultă relaţia strânsă dintre americani şi celebrul jurnalist Indro Montanelli, manevrele din jurul cotidianului Corriere della Sera, rolul lui Giovanni Agnelli, fondatorul companiei Fiat, monitorizarea publicaţiei L'Espresso şi naşterea ziarului La Repubblica.

''Corriere della Sera nu se poate prăbuşi. Este prea important. Este o instituţie naţională. Iar guvernul îl va salva cumva', a afirmat un personaj emblematic al jurnalismului italian, Indro Montanelli, un mare confident al americanilor între 1973-1976, aşa cum arată 'Cablogramele Kissinger'.

Anii 1973-1976 au fost cei mai sumbri, cu scandaluri, intrigi, criză profundă a politicii şi economiei, cu spectrul compromisului istoric care i-a îngrijorat pe americani, preocupaţi de o Italie care vira tot mai mult la stânga dar pe care SUA doreau să o plaseze la centrul-dreapta şi fermă în credinţa atlantică. Perioada a fost numită Razboiul rece, dar în realitate a fost foarte fierbinte şi ca în orice război, informaţia nu a fost o simplă putere, ci o armă strategică.

''Kissinger Cables'' arată că diplomaţii americani au monitorizat în mod constant presa italiană, dar atunci când a survenit riscul ca PCI să ajungă la guvernare, au trecut de la simpla monitorizare la intervenţia directă. 'Aici nu este vorba de probleme de bani sau de publicitate', au explicat ei contactelor lor. 'Este vorba de însăşi supravieţuirea democraţiei italiene şi a întregii configuraţii a lumii occidentale', au insistat ei.

Anul care a schimbat totul a fost 1975 - alegerile regionale în care DC a încetinit considerabil iar PCI a făcut marele salt obţinând peste 33% din voturi. În luna august, diplomaţia americană a vorbit cu un contact foarte apreciat, Montanelli. 'Situaţia se deteriorează constant', a scris consulul SUA la Milano. 'Poate duce la un regim de tip stalinist', a adăugat el.

Pentru Montanelli, magnatul Eugenio Cefis reprezintă un caz special. Patronul Montedison finanţa atât Il Giornale, cotidianul lui Montanelli, cât şi Corriere della Sera - ziare 'care au viziuni diametral opuse''. Primul era ferm la dreapta iar Corriere, condus de Piero Ottone, aliniat prea la stânga, potrivit americanilor. Dar nici chiar Eugenio Cefis ''nu poate împiedica Corriere să sprijine compromisul istoric', a spus Montanelli.

În septembrie 1975, diplomaţii SUA s-au apropiat de un om de încredere al lui Cefis, mediatorul său în relaţia cu ziarele, mai ales cu Corriere della Sera, Il Giornale, Il Messaggero, pe care Montedison le deţinea sau finanţa indirect - Gioacchino Albanese. Acesta cunoştea bine planurile şi strategiile magnatului finanţelor italiene.

Albanese a spus diplomaţiei americane că Cefis nu intenţiona să ajungă la guvernare: 'Vrea putere, dar nu responsabilitatea guvernului' a explicat el. Prin urmare, SUA nu puteau miza pe Cefis ca potenţial lider anticomunist şi nici pe Gianni Agnelli, i-a avertizat Albanese. Acesta 'este un om instabil, un aventurier care a experimentat droguri şi femei', a spus el. Iar americanii au adăugat că 'Cefis şi Agnelli sunt de notorietate mari duşmani la nivel personal''.

Dar dacă Eugenio Cefis nu dorea implicarea directă în politică, putea el să dea o mână de ajutor cel puţin cu ziarele?, au încercat să înţeleagă americanii. Prioritatea lor absolută era de a inversa traseul lui Corriere della Sera, apreciat ca fiind prea la stânga. Ziarul 'pierde bani foarte mult şi în plus este în mâinile comuniştilor ''a răspuns Albanese. Dar dacă este prea la stânga şi pierde bani de ce un întreprinzător ca Cefis îl finanţează, l-au întrebat americanii pe Albanese.

Corriere şi alte ziare pe care le controla erau utile pentru Montedison din mai multe motive, le-a spus omul de încredere al lui Cefis. În primul rând, pentru a preveni atacuri asupra unor afaceri 'extrem de costisitoare', de tipul poluării mediului cauzată de gigantul chimic. Apoi, pentru a pune presiune asupra unor funcţionari guvernamentali pentru a face lucruri în interesul companiei, pe care altfel nu le-ar face. În sfârşit, puteau juca un rol politic direct, aşa cum s-a întâmplat în cazul lui Il Giornale. 'Motivul pentru care Cefis l-a înfiinţat a fost de a-l ajuta pe Amintore Fanfani (fost premier) să devină liderul politic de care Italia avea o nevoie disperată''.

La scurt timp după conversaţia cu Albanese, a apărut la orizont o noutate legat de care americanii s-au întrebat cum va schimba scenariul mass-media italiene: naşterea ziarului 'La Repubblica'. 'Va fi condus de Eugenio Scalfari, actualul director al L'Espresso, săptămânalul de centru-stânga care rareori este prieten al americanilor', s-a scris în cablogramă.

L'Espresso le-a dat de furcă în acei ani americanilor: ''Kissinger Cables'' au dezvăluit că articolele săptămânalului erau adesea traduse, comentate şi trimise la Departamentul de Stat din Washington. Chiar şi problemele interne ale publicaţiei au fost monitorizate.

În ceea ce priveşte La Repubblica, au ajuns la concluzia că 'este greu de crezut că va fi o lectură foarte plăcută pentru noi.' Ziarul a ieşit pentru prima dată în ianuarie 1976, dar în noiembrie 1975 americanii erau deja în căutare de demersuri pentru a-l condiţiona. Consulatul de la Milano s-a apropiat de Leopoldo Pirelli, vicepreşedintele Confindustria, cerându-i să-şi folosească influenţa asupra lui Eugenio Scalfari pentru ca el să aibă un tratament mai binevoitor atât faţă de SUA cât şi faţă de relaţiile atlantice. Dar Pirelli a spus că ''în ceea ce priveşte presa, nu cred că Confindustria poate spune ce trebuie să facă ea'. Răspunsul a declanşat o reacţie virulentă a americanilor.

În ultimele luni ale lui 1975, înainte de apariţia ziarului La Repubblica, situaţia economică a lui Corriere della Sera era tot mai mai dramatică. Brusc, cotidianul a virat la dreapta. 'Schimbarea bruscă de orientare politică a lui Corriere della Sera, care l-a făcut să fie mai puţin ostil faţă de SUA şi DC şi mult mai critic faţă de PCI şi URSS, se datorează cu siguranţă crizei sale financiare', a comunicat Consulatul de la Milano Washingtonului. Ziarul avea o datorie imensă iar proprietarul său Angelo Rizzoli a încercat să obţină un împrumut, a explicat diplomaţia americană Departamentului de Stat. Dacă Corriere falimenta, ar fi beneficiat Il Giornale şi noul cotidian de stânga, dar nu comunist, La Repubblica.

Ironia istoriei este că tocmai un mare conservator ca Montanelli le-a dat asigurări americanilor privind rolul pe care îl va juca La Repubblica, unul ''foarte constructiv'' în politica italiană, a apreciat el.