UE a reuşit o serie de evadări de ultim moment

Progresul Europei spre o mai mare unitate în timpul ultimei jumătăţi de secol a fost întotdeauna o afacere dezordonată, marcată de avertismente repetate de colaps urmate de compromisuri care nu satisfac pe deplin pe nimeni, dar care totuşi continuă. Deci de ce este criza de 40 de luni din zona euro diferită? După cazul jenant al Ciprului, nu se va termina totul cu încă o altă soluţie compilată?

Răspunsul este probabil nu, iar ramificaţiile a ceea ce se întâmplă ajung dincolo de înţelegerile în miez de noapte, de care liderii europeni au fost atât de atraşi în trecut. Criza, care a început cu divulgarea unei probleme bugetare imense de către Grecia în 2009, este mai vastă în domeniul aplicării şi mai interconectată comparativ cu ce s-a întâmplat înainte.

Criza din zona euro implică aspecte fundamentale pe care liderii europeni le-au ocolit pe măsură ce gruparea cu o piaţă comună din 1950 a evoluat în maşina extrem de complexă de astăzi, cu sediul la Bruxelles şi, cu o monedă comună ce rămâne un lucru în curs de desfăşurare.

Problema Ciprului a fost soluţionată, pentru moment cel puţin, prin măsuri draconice pe care membrii puternici le pot impune unui membru mic şi slab din clubul lor. Fără înţelegerea din ultimul minut, la care s-a ajuns în primele ore ale zilei de 25 martie, insula ar fi fost terminată, fiind abandonată nu doar de partenerii săi europeni, ci şi de ruşi, care au profitat de reglementări bancare laxe pentru a-şi depozita banii în băncile sale.

Deci ţara trebuie să plătească acum preţul prin austeritate, închiderea unei bănci importante şi restructurarea taxelor pe economii bancare, ceea ce îi va distruge visele de centru financiar prosper offshore şi îi va afecta pe cei cu cele mai mari depozite.

Jeroen Dijsselbloem, şeful olandez al Eurogrupului, o organizaţie interguvernamentală a miniştrilor de finanţe din zonă, a mărit miza spunând că situaţia din Cipru va stabili un model pentru viitor. Acţionarii băncilor insolvabile din diverse ţări care au nevoie de planuri de salvare vor fi loviţi primii, fiind urmaţi de deţinătorii de obligaţiuni şi deponenţii neasiguraţi. Deşi Dijsselbloem şi-a retras rapid această declaraţie, viitorul pare simplu pe măsură ce alţi membri mai mici din zona euro sunt cercetaţi atent, iar investitorii se confruntă cu perspectiva exproprierii capitalului lor ca urmare a deciziilor politicienilor disperaţi pentru a împiedica destrămarea monedei comune.

Profitând de pe urma banilor ieftini produşi de relaxarea cantitativă, pieţele au reacţionat cu calm la situaţie, dar dacă un remediu similar ar fi fost aplicat într-o ţară mai mare, goana spre uşă s-ar fi putut transforma într-o busculadă.

Stilul improvizat aplicat crizei şi cel mai evident în manevrarea haotică a situaţiei din Cipru, este tot mai periculos din cauza contextului care încadrează moneda comună.

Având în vedere angajamentul pentru austeritate în scopul scoaterii continentului din această stiuaţie, după cum a fost adoptat de liderii săi, este greu să vedem o creştere globală semnificativă când vine vorba de expansiune economică; chiar preşedintele Hollande, un mare susţinător al creşterii, promite reduceri de cheltuieli. Acest lucru va creşte nivelul deja ridicat al şomajului în multe ţări membre mari ale eurozonei, pe măsură ce sectorul public este redus şi companiile sunt reticente în a face investiţii sau îşi remodelează afacerile ca să devină mai competitive cu mai puţin personal.

Nevoia de reforme structurale, inclusiv a pieţelor forţei de muncă, a fost evidentă zeci de ani, dar primii ani fără probleme ai zonei euro au făcut guvernele şi cetăţenii să se complacă în situaţie.

Acum, se plăteşte preţul şi liniile de luptă sunt trasate între statele nord-europene orientate spre austeritate, care sunt în general în formă bună, şi partenerii lor din sud care nu sunt. Factorii politici intră acum în joc în unele dintre cele mai mari naţiuni de pe continent. Italia este afectată de o criză guvernamentală după alegeri neconcludente. Hollande a atins un nivel de dezaprobare record în sondaje şi nu a reuşit să ofere un mesaj convingător într-un interviu televizat major săptămâna trecută. Partidul de guvernământ din Spania este acuzat de implicare într-un scandal financiar.

Ca urmare a alegerilor federale de la sfârşitul acestui an, puternica femeie a continentului, Angela Merkel, nu îşi poate permite să ofere concesii pe care alegătorii germani le-ar putea considera drept susţinerea unor proaste obiceiuri în unele ţări cărora, în opinia lor, le-a fost deja permis să scape cu fel de fel de mârşăvii o perioadă de timp prea mare. Partidele şi mişcările extremiste care denunţă unitatea politică au câştigat teren în Italia şi Grecia, în timp ce un sfert din electorat a optat pentru candidaţi anti-europeni în primul tur al alegerilor prezidenţiale de anul trecut din Franţa.

În spatele acestor probleme imediate se ascunde întrebarea fundamentală dacă construcţia zonei euro poate fi completată prin uniunea fiscală de care are nevoie pentru a funcţiona ca o monedă comună adevărată. Asta ar implica o predare a suveranităţii, aspect inacceptabil pentru unele state, începând cu Franţa.

Echilibrul de putere înseamnă că avansarea procesului care a început cu Tratatul de la Roma din 1957 s-ar face în mod inevitabil în condiţiile stabilite de Germania şi aliaţii săi puternici din punct de vedere economic din nordul Europei. Acest lucru ar fi greu de rezolvat prin dezordinea pe care am văzut-o în criza actuală. Până în prezent, politicienii se pot felicita că au proiectat o serie de evadări de ultim moment, dar cu cât situaţia se prelungeşte, cu atât va fi mai dificil pentru ei să salveze aparenţele.

Jonathan Fenby, un comentator cu sediul la Londra, este autorul cărţii "Generalul: Charles de Gaulle şi Franţa pe care a salvat-o", iar în prezent lucrează la o istorie a Franţei moderne.