Uwanari-uchi: gelozie, ritual şi catharsis în Japonia samurailor

Un ritual uitat al Japoniei feudale dezvăluie o lume în care gelozia feminină nu era reprimată, ci canalizată prin gest, comunitate şi reguli nescrise. Între gospodăria samurailor şi codurile onoarei marţiale, uwanari-uchi apare ca o formă surprinzătoare de catharsis social — o violenţă limitată menită nu să distrugă ordinea, ci să o menţină.

Porţile nu sunt baricadate. Dimpotrivă, sunt lăsate întredeschise, ca pentru oaspeţi aşteptaţi. În aerul dimineţii pluteşte o linişte stranie, acea linişte care precede un gest cunoscut, acceptat, dar niciodată lipsit de nelinişte. În curtea unei gospodării de samurai din Japonia secolului al XV-lea, paşii unui grup de femei se aud înainte de a fi văzuţi. În frunte merge prima soţie — nu ca o intrusă, ci ca o prezenţă care îşi revendică un drept. Nu poartă sabia, simbolul onoarei masculine, ci obiecte din viaţa domestică: mături, linguri, tăvi. Instrumente ale grijii zilnice, devenite pentru o clipă arme rituale.

(Screenshot via web)

Scena nu este o răzvrătire spontană, ci un act cu reguli nescrise. Atacul a fost anunţat. Ţinta este cunoscută. Bărbatul lipseşte — samuraiul este adesea absent din aceste confruntări, plecat la război, la curte sau în serviciul unui senior. Conflictul se joacă în spaţiul lăsat în urmă: gospodăria. Ceea ce urmează poartă un nume: uwanari-uchi.

Această practică, tradusă simplu drept „atacul asupra celei de-a doua soţii”, poate părea astăzi o curiozitate exotică. Privită în contextul Japoniei feudale, ea dezvăluie însă o lume în care emoţiile, la fel ca violenţa, erau atent reglementate. În societatea samurailor, dominată de coduri ale onoarei şi de legitimitatea sabiei, şi furia feminină avea nevoie de o formă — iar uwanari-uchi a fost una dintre ele.

Căsătoria în umbra sabiei

În perioadele Muromachi şi Sengoku, epoci marcate de războaie şi alianţe instabile, viaţa samurailor era profund nesigură. Căsătoria nu era doar o relaţie intimă, ci un instrument politic. Soţiile legau clanuri, consolidau moşteniri şi garantau loialităţi. Înlocuirea unei soţii sau adăugarea unei concubine nu era neapărat un scandal moral, ci o decizie strategică.

Pentru femei, însă, această flexibilitate avea un cost ridicat. Statutul lor era inseparabil de locul ocupat în gospodărie. A fi prima soţie însemna autoritate, protecţie şi identitate socială; a fi înlocuită însemna prăbuşire. Uwanari-uchi apare exact în această fisură: ca reacţie la o pierdere care nu putea fi reparată prin lege şi nici ignorată fără consecinţe.

Violenţă limitată într-o cultură a violenţei codificate

Societatea samurailor accepta violenţa, dar o supunea regulii. Duelul, răzbunarea (katakiuchi) sau chiar moartea rituală (seppuku) erau acte extreme, dar codificate. În acest peisaj, uwanari-uchi funcţiona ca un echivalent domestic: o violenţă reală, dar limitată; simbolică, dar eficientă.

Atacurile erau adesea anunţate în prealabil, iar armele letale erau evitate. Femeile se înarmau cu obiectele care le defineau spaţiul social. Bucătăria, centrul gospodăriei, devenea scena confruntării. Nu se urmărea distrugerea adversarei, ci afirmarea unei nedreptăţi şi recâştigarea vizibilităţii.

Catharsis şi ordine socială

Prin uwanari-uchi, gelozia şi resentimentul erau scoase din intimitate şi aduse în faţa comunităţii. Vecinii, rudele şi servitorii deveneau martori ai conflictului, recunoscând implicit legitimitatea emoţiei exprimate. Asemenea răzbunării samurailor, scopul nu era distrugerea adversarului, ci restabilirea unui echilibru simbolic.

Pentru femeia abandonată, ritualul oferea o formă de catharsis: furia era exprimată, onoarea reafirmată, chiar dacă structura patriarhală rămânea intactă. Ordinea socială nu era contestată, ci menţinută prin absorbirea tensiunilor pe care ea însăşi le genera.

Ritual domestic şi disciplină marţială: o comparaţie culturală

Privit comparativ, uwanari-uchi ocupă un loc rar în cultura japoneză prin caracterul său de violenţă uşoară, ritualizată şi acceptată social. Deşi nu există o filiaţie directă între acest obicei domestic şi practicile marţiale formale, analogia culturală este revelatoare. În artele tradiţionale precum kenjutsu sau kyūdō, dar şi în eticheta vechilor dojo, gesturile corective — o lovire uşoară, o palmă ritualică, un contact fizic limitat — aveau rol disciplinar şi simbolic, nu punitiv.

În mod similar, uwanari-uchi nu urmărea distrugerea adversarei, ci corectarea simbolică a unei rupturi morale. Dacă în dojo corpul era educat pentru control şi disciplină, în gospodăria samuraiului corpul devenea purtătorul unei emoţii legitime, dar strict încadrate. Ambele practici reflectă o cultură în care contactul fizic controlat era preferat reprimării totale sau violenţei neîngrădite.

De la conflict la memorie

În perioada Edo, când Japonia a cunoscut o pace relativă, uwanari-uchi a fost transformat în imagine şi poveste. Xilogravurile ukiyo-e şi teatrul Kabuki au fixat scena în memoria colectivă: femei în plină mişcare, obiecte zburând, emoţii stilizate. Samuraiul apare adesea marginal sau absent, semn că adevărata dramă nu era a sabiei, ci a gospodăriei.

Prin artă, violenţa s-a estompat, iar ritualul a devenit simbol. Uwanari-uchi a fost reţinut nu ca fapt divers, ci ca expresie a unei lumi în care chiar şi furia avea reguli.

O fereastră către viaţa emoţională a Japoniei feudale

Uwanari-uchi rămâne un fenomen ambivalent. El vorbeşte despre limitele severe impuse femeilor într-o societate dominată de războinici, dar şi despre ingeniozitatea socială prin care emoţiile găseau un spaţiu de exprimare. În Japonia samurailor, unde onoarea se apăra cu lama, femeile şi-au revendicat dreptul la catharsis prin ritual.

Istoria Japoniei nu este doar o istorie a bătăliilor şi a codurilor marţiale, ci şi una a vieţii domestice, a geloziei şi a durerii. O lume în care până şi furia — mai ales furia — trebuia să aibă o formă, un timp şi un sens.

Ce este uwanari-uchi

Uwanari-uchi (literal „lovirea/atacul celei de-a doua soţii” — 後妻打ち) era un obicei social şi juridic în Japonia medievală prin care fosta soţie (sau soţia legală iniţială, numită konami) şi aliaţii ei atacau casa sau pe a doua soţie (uwanari) atunci când soţul o părăsea sau îşi lua o altă femeie.

În anumite perioade şi regiuni, acest gest era tolerat social, funcţionând ca un mecanism instituţionalizat de a declanşa furia, de a face publică nedreptatea şi de a recâştiga onoarea sau anumite recursuri materiale. Departe de a fi un act anarhic, uwanari-uchi era o formă recunoscută de protest ritual, cu limite implicite şi semnificaţie colectivă.

Bibliografie cu note explicative:

Wakita Haruko, “Women in Medieval Japan: Motherhood, Household Management and Sexuality”, University of Michigan Center for Japanese Studies:

O analiză esenţială a statutului femeilor în Japonia medievală, oferind context pentru rolul soţiilor şi pentru practicile conjugale care au generat ritualuri precum uwanari-uchi.

Eiko Ikegami, “The Taming of the Samurai: Honorific Individualism and the Making of Modern Japan”, Harvard University Press:

Explorează codurile onoarei şi performativitatea socială în rândul samurailor, oferind un cadru conceptual pentru înţelegerea catharsisului şi violenţei ritualizate.

Karl F. Friday, “Samurai, Warfare and the State in Early Medieval Japan”, Routledge:

Contextualizează lumea militară a Japoniei feudale şi codificarea violenţei, esenţială pentru a compara agresiunea domestică ritualizată cu violenţa samurailor.

Thomas C. Smith, “The Agrarian Origins of Modern Japan”, Stanford University Press:

Prezintă structura gospodăriei (ie), relaţiile de proprietate şi ordinea socială premodernă, fundamentale pentru înţelegerea locului femeii şi a comunităţii în uwanari-uchi.

後妻打ち (Uwanari-uchi)– Wikipedia japoneză:

O sursă sintetică şi accesibilă care oferă definiţii, cronologie şi referinţe culturale, utilă pentru clarificarea termenilor şi contextualizarea istorică a ritualului.

“Colecţii ukiyo-e din perioada Edo” (Hiroshige, Utagawa Kuniyoshi):

Reprezentări vizuale care fixează uwanari-uchi în memoria culturală, ilustrând gesturile, spaţiile şi dramatismul ritualului în arta japoneză tradiţională.