"Uniformele minerilor au ascuns alte uniforme, apretate şi călcate" - Cum a reuşit Iliescu să rearunce România în beznă. Securitatea şi manipularea de la TVR
Universitatea din Bucureşti a organizat marţi, în parteneriat cu Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi cu Seniorii Ligii Studenţilor, conferinţa „13 – 15 iunie 1990. 35 de ani mai târziu”, dedicată Mineriadei care a marcat furtul Revoluţiei de către Ion Iliescu şi aliaţii săi, foşti nomenclaturişti şi securişti.
Veniţi în Capitală în urma apelului lui Iliescu şi conduşi să devasteze de către personaje aparţinând de aparatul represiv de stat emanat din fosta Securitate, minerii au pus capăt, cu bâtele lor, fenomenului „Piaţa Universităţii” şi au creat imaginea unei Românii care nu s-a putut distanţa de regimul totalitar. Atacul asupra studenţilor, intelectualilor şi societăţii civile, precum şi devastarea simbolică a spaţiului universitar au lăsat urme adânci în conştiinţa publică. În acest context, conferinţa organizată de UB s-a dorit a fi un exerciţiu de memorie colectivă şi de dezbatere publică, un moment de reflecţie asupra fenomenului „Piaţa Universităţii” şi asupra semnificaţiei sale în evoluţia democraţiei post-decembriste.
La eveniment au participat prof. univ. dr. Marian Preda, rector al Universităţii din Bucureşti, fostul preşedinte Emil Constantinescu,Teodor Mărieş, preşedintele Asociaţiei „21 decembrie 1989”, avocatul Antonie Popescu, senior al Ligii Studenţilor, conf. univ. dr. Matei Gheboianu, decan al Facultăţii de Istorie a UB, precum şi istoricul Mihai Dodu, fost secretar de stat în al cărui mandat Marcel Ciolacu, la vremea respectivă premier, a fost lăsat fără certificatul de luptător cu rol determinant la Revoluţie. De altfel, pe Dodu acest lucru l-a costat postul. Au mai vorbit şi Dan Voinea, general magistrat, precum şi domnul Vasile Doană, colonel magistrat.
„Universitatea din Bucureşti nu uită şi nu rămâne tăcută în faţa unor momente care au pus la grea încercare valorile democratice şi libertatea academică. La 35 de ani de la evenimentele din 13 – 15 iunie 1990, reafirmăm rolul fundamental al universităţii ca spaţiu al gândirii libere, al dialogului şi al asumării critice a trecutului. Numai printr-o înţelegere lucidă şi onestă a istoriei recente putem consolida o cultură democratică autentică şi putem forma generaţii care preţuiesc libertatea, responsabilitatea şi adevărul”, remarcă rectorul Universităţii din Bucureşti, prof. univ. dr. Marian Preda.
Luând cuvântul în cadrul conferinţei, fostul secretar de stat Mihai Dodu a punctat faptul că uniformele minerilor au ascuns alte uniforme, şi anume pe cele ale fostei securităţi pe care, reamintim, Iliescu a readu-o în structurile statului imediat după Revoluţie.
Redăm alocuţiunea lui Mihai Dodu pe tema Mineriadei:
Mineriadă – un cuvânt unic în analele lingvisticii mondiale, fără echivalent în altă limbă. Un cuvânt înşelător, care cumva atribuie un rol nefast minerilor, în fapt ei au fost obiectul unei istorii scrise de instituţiile statului, mai mult, prezenţa acestora în Piaţa Universităţii îndreaptă un deget acuzator către un grup profesional. Trebuie spus că uniformele minerilor ascund alte uniforme, apretate şi călcate, o ocazie unică pentru structurile fostei Securităţi de a reveni pe locul privilegiat în arhitectura statului postcomunist, mai mult, pentru acest moment din 13-15 iunie i se va asigura impunitate pentru toate crimele de la Revoluţie şi nu numai.
Desigur, trebuie să remarcăm că, o societate tocmai eliberată era greu de guvernat, instituţiile statului nu erau pregătite să facă faţă unor mişcări sociale profunde. Competenţa acestora nu era să ţină sub control manifestaţiile opoziţiei, ci mai degrabă să le reprime, astfel că, la ordinul de „evacuare” a Pieţei Universităţii, aparatul de stat a făcut ce ştia mai bine: să readucă România pentru câteva zile într-un regim dictatorial, o reprimare a manifestanţilor care semăna izbitor cu violenţa forţelor de represiune în Decembrie 1989.
De fapt, cheia înţelegerii momentelor decembrie 1989 şi iunie 1990 stă sub semnul a două sloganuri: „Jos Comunismul !” şi „Jos Ceauşescu!”. Prin acestea societatea românească s-a aflat într-o antiteză clară începând cu primele zile ale revoluţiei. Dacă prin primul slogan se consfinţea o reformă revoluţionară profund anticomunistă, cel de-al doilea priveşte către un drum pe model „perestroika” gorbaciovistă.
Din nefericire pentru societatea românească cei mai mulţi români au ales a doua cale, care cumva era naturală pentru mulţi dintre noi, în sensul că, nesiguranţa pe care o proiecta reforma anticomunistă nu era uşor de digerat, era foarte simplu pentru românul de rând să se proiecteze alături de „echipa Ion Iliescu” pentru că aceasta promitea un drum fără prea multe schimbări, o siguranţă în drumul către o democratizare de sorginte sovietică. Trebuie spus că, toate aceste trăiri ale românilor s-au transformat în voturi, circa 86% l-au votat pe Ion Iliescu în „Duminica orbului”(20 mai 1990), fapt ce i-a conferit o legitimitate enormă, pe care niciun preşedinte nu a avut-o până în prezent, doar că aceasta va hrăni „sistemul” din spatele lui să treacă la evacuarea brutală a ultimilor manifestanţi din Piaţa Universităţii.
De altfel, la o lună de la evacuarea bestială din 13-15 iunie, un sondaj I.R.S.O.P a constatat că: 76% dintre bucureşteni erau de acord cu evacuarea Pieţei Universităţii, iar 55% aprobau venirea minerilor în Bucureşti, deci cifrele acestea sunt relevante pentru starea de spirit din capitală şi toată ţara.
Trebuie remarcat că, implicarea Televiziunii Române este totală de partea F.S.N. Mai grav este că, manipularea T.V.R din lunile premergătoare lui iunie 1990 a creat nişte tipare pentru românii aflaţi în faţa televizoarelor: studenţii şi intelectualii erau responsabili pentru anarhie. Tipul acela de violenţă socială a fost rezultatul intoxicării TVR care a utilizat reflexele „urii de clasă”, astfel, opoziţia devine suspectă, rău-voitoare, legionară, teroristă.
Aşa se face că, la şase luni de la „fenomenul terorist”, T.V.R prezenta Piaţa Universităţii în termeni de „lovitură de stat”, cu imagini ale violenţei filmate chiar din elicopter, deci, o producţie a Televiziunii pregătită şi livrată telespectatorilor înainte de venirea minerilor. În concluzie, din nefericire, opoziţia va lua locul „teroriştilor” din decembrie 1989, de aici şi puterea va considera că orice decizie împotriva opoziţiei era legitimă, repet, opoziţia devine „marginalul” ce trebuie eliminat.
Trebuie reţinut faptul că, societatea românescă acumulase tensiuni ce vin dinspre decembrie 1989, din momentul în care „echipa Iliescu” confiscă Revoluţia începând cu seara lui 22 decembrie, iar ce urmează din ianuarie şi până în iunie reprezintă mai degrabă imaginea unei „contrarevoluţii” faţă de acea parte a societăţii care credea în ruperea totală de comunism printr-o revoluţie profundă, şi care susţinea clar „punctul 8” de la Timişoara; aceştia sunt manifestanţii din Piaţa Universităţii, începând cu 22 aprilie, şi mai apoi izgoniţi de bâtele minerilor în colaborare cu forţele de represiune în 13-15 iunie.
Aş mai face o remarcă, la „mitingul maraton” din Piaţa Universităţii, revoluţionarii din decembrie sunt prezenţi în fiecare seară, ei au legitimitatea câştigată din lupta cu tancurile lui Ceauşescu, ei aduc energia masei de oameni, dar întâlnirea cu intelectualii a creat o forţă pentru opoziţia la regimul F.S.N, şi care a făcut posibilă schimbarea din noiembrie 1996. În fapt, Universitatea reprezenta spaţiul eliberat de comunism, o „stradă” autentică care devine deranjantă pentru Ion Iliescu şi F.S.N.
La mijlocul lui iunie ’90, România arăta că o ţară fracturată, o ţară incapabilă de democratizare rapidă, dorind mai degrabă să rămână în sfera U.R.S.S, şi poate nu în mod accidental va semna în 1991 tratatul cu aceasta, dar probabil, că acesta a fost principalul efect dorit de putere, iar Ion Iliescu să devină singurul interlocutor pe plan extern.
Prin Piaţa Universităţii se încheie o etapă începută în decembrie ’89, 13-15 iunie reprezintă etapa finală a victoriei statului asupra unei părţi din societate care credea în natura revoluţionară a căderii comunismului, momentul istoric va defini tranziţia anevoioasă la democraţie.
