Un testament al regelui Carol I
Am publicat, acum câţiva ani, în presa scrisă, câteva fragmente dintr-un testament al regelui Carol I, din anul 1899, iar textul a fost preluat de mai multe publicaţii şi site-uri. Văzând marele interes pentru testamentul respectiv, am socotit că trebuie reprodus în întregime, pentru a completa extraordinara imagine pe care Carol I a lăsat-o în istoria României.
Pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, prinţul s-a născut la Sigmaringen, Germania, la 10 aprilie 1839. A urmat cariera militară, fiind ofiţer de geniu şi de artilerie, carieră pe care o va ilustra glorios pe frontul din Bulgaria. Deşi nu era de statură înaltă, Carol a fost descris drept soldatul perfect, sănătos şi disciplinat, şi, totodată, un politician excelent cu convingeri liberale. Cunoştea bine mai multe limbi europene, învăţând, mai târziu, foarte bine, şi româna.
Proclamat domnitor al României în ziua de 10 Mai 1866, a rămas cu acest titlu până la 14 Martie 1881, când a fost proclamat rege, devenind astfel primul rege al României. În cei 48 de ani ai domniei lui, cea mai lungă din istoria statelor româneşti, Carol I a obţinut independenţa ţării, căreia i-a crescut imens prestigiul în lume, a redresat economia şi a pus temeliile unei dinastii. După războiul ruso-turc, Dobrogea s-a reunit cu Ţara-Mamă, iar Carol I a dispus ridicarea primului pod peste Dunăre, între Feteşti şi Cernavodă, care să lege noua provincie de restul României. Practic, el a desăvârşit Unirea Principatelor Române şi a continuat, cu mult succes, reformele începute de predecesorul său, Alexandru Ioan Cuza.
Importanţa regelui Carol I în istoria României nu mai trebuie argumentată. A fost un domnitor vrednic, comandant al oştilor româneşti pe câmpurile de luptă, viteaz precum voievozii din vremurile noastre eroice, un foarte bun gospodar al ţării şi un ctitor de mari aşezăminte culturale. Un testament al său, din 14/26 februarie 1889, vădeşte un patriotism profund, un monarh în căutarea perfecţiunii, un om de o înaltă ţinută morală, pe care, vai, în zadar o căutăm la actualii oameni politici ai României. Aşadar, să luăm aminte!
”Testamentul meu, scris şi iscălit de propria mea mână, la 14/26 Februarie 1899, în capitala mea, Bucureşti.
Testamentul meu, scris de mine, în luna lui Fevruarie 1899, pentru a fi publicat prin ”Monitor”, după moartea mea, cu rugămintea ca ultima mea voinţă şi dorinţă să fie urmate întocmai cum le-am descris aci, cu propria mea mână, fiind încă voinic şi sănătos. Având aproape 60 de ani, privesc ca o datorie, ca să mă hotărăsc a lua cele din urmă dispoziţii. Alcătuind acest testament, gândesc înainte de toate la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat şi care a avut deplină încredere în mine. Viaţa mea este aşa de strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată ţară, că doresc să-i las, şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes, pe care le-am avut pentru dânsa.
Zi şi noapte, m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acum o poziţie vrednică între statele europene, m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate structurile societăţii şi ca fiecare să îndeplinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele Statului. Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit fără frică şi fără şovăire înainte, pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul simţ al credinciosului meu popor.
Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii ţării, pentru care am avut întotdeauna o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit să ridic, la gurile Dunării şi pe Marea Neagră, un Stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele, spre a putea menţine frumoasa sa poziţie şi realiza odată, înaltele sale aspiraţiuni. Succesorul meu la tron primeşte în dar o moştenire, de care el să fie mândru şi pe care o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind prin deviza: ”Totul pentru ţară, nimic pentru mine”.
Mulţumesc din suflet tuturor cari au lucrat cu mine şi cari m-au servit cu credinţă. Iert acelora cari au scris şi au vorbit în contra mea, căutând a mă calomnia. Trimiţând tuturor o ultimă salutare, plină de dragoste, rog ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească din când în când de acela care s-a închinat cu tot sufletul, iubitului său popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aşa de fericit. Pronia cerească a voit ca să sfârşesc bogata mea viaţă. Am trăit şi mor cu deviza mea, care străluceşte în armele României: ”Nihil sine Deo!”
Doresc să fiu îmbrăcat în uniforma de general (mică ţinută, cum am purta în toate zilele), cu decoraţiile de război şi numai Steaua României şi Crucea de Hohenzollern, pe piept. Am rămas credincios religiunii mele, însă am avut şi o deosebită dragoste pentru Biserica Răsăriteană, în care scumpa mea fiică, Maria, era botezată. Binecuvântarea corpului meu se va face de un preot catolic, însă doresc ca clerul de amândouă Bisericile să facă rugăciuni la sicriul meu, care trebuie să fie foarte simplu.
Corpul meu va fi expus în sala tronului, înconjurat de flori şi de verdeaţă. Rog foarte mult să nu fie cunune, afară de câteva flori naturale; şi acestea, numai când înmormântarea mea va fi în lunile florilor. Altmintrelea, vor fi numai ramuri de brazi. Coroana de oţel, făurită dintr-un tun luat pe câmpul de luptă şi stropit cu sângele vitejilor mei ostaşi, trebuie să fie depusă lângă mine, purtată până la cel din urmă locaş al meu şi readusă apoi la palat.
Sicriul meu, închis, va fi pus pe afetul unui tun, biruit (dacă se poate) la Plevna şi tras de şase cai din grajdurile mele, fără văluri negre. Toate steagurile care au fâlfâit pe câmpiile de bătaie vor fi purtate înaintea şi în urma sicriului meu, ca semn că scumpa mea armată a jurat credinţă steagului său şi şefului său suprem, care prin voinţa lui Dumnezeu, nu mai este în mijlocul credincioşilor săi ostaşi. Tunurile vor bubui din toate forturile din Bucureşti, Focşani şi Galaţi, ridicate de mine, ca un scut puternic al vetrei strămoşeşti, în timpuri de grele încercări, de care Cerul să păzească ţara.
Trimit armatei mele, pe care am îngrijit-o cu dragoste şi căreia m-am închinat cu toată inima, cea din urmă salutare, rugând-o a-mi păstra o amintire caldă. Doresc ca corpul meu să fie îngropat, lângă biserica Curţii de Argeş, reclădită de mine şi care poate deveni mormântul dinastiei române; însă când capitala Regatului va cere ca cenuşele mele să rămână în mijlocul iubiţilor mei Bucureşteni, atunci înmormântarea la Curtea de Argeş va fi provizorie, până ce se va clădi un mausoleu, pe o înălţime împrejurul oraşului, unde se poate deschide un bulevard: mă gândesc la înălţimea, înainte de biserica Cărămidari, unde se găseşte un pavilion al Institutului Geografic Militar.
Recomand pe Regina Elisabeta poporului meu, sigur fiind că toţi Românii vor înconjura cu dragoste şi credinţă pe prea iubita mea soţie. Am hotărât ca Regina Elisabeta să se folosească, cât Ea va trăi, de toate veniturile moşiilor mele Broşteni, Sinaia, Predeal şi Mânăstirea, cari dau împreună o sumă de patru sute mii de lei cel puţin; în cazul că veniturile vor scădea sub suma aici indicată, atunci succesorul meu va completa ce lipseşte. Sper că apartamentele din Palatul Regal de la Bucureşti, ocupate astăzi de Regină, vor rămâne la dispoziţia Sa.
Castelul Peleş îl hotărăsc ca reşedinţă de vară pentru mult iubita mea soţie. Întreţinerea acestei reşedinţe este în sarcina succesorului meu, căruia las în moştenire Castelul împreună cu întreaga mea moşie Sinaia – Predeal, cu toate clădirile şi stabilimentele. Moşia mea Broşteni, din judeţul Suceava, revine asemenea viitorului Rege al României, din Casa de Hohenzollern. Moşia mea Mânăstirea, din judeţul Ilfov, va deveni proprietatea strănepotului şi finului meu, Principele Carol al României, din ziua majorităţii sale; din veniturile acestei moşii însă nu poate dispune înainte de moartea Reginei Elisabeta. Moşia mea Slobozia – Zorleni, din judeţul Tutova, cumpărată din moştenirea mea părintească, am destinat-o, printr-un act deosebit, iubitului meu strănepot, Carol de Hohenozollern; Orfelinatul Agricol ”Ferdinand” va rămâne neatins pe moşie şi întreţinut de viitorul Rege al României.
Casele şi terenurile mele împrejurul Palatului Capitalei trec în posesiunea viitorului Rege al României. Galeria mea de tablouri, tocmai care este descrisă în catalogul ilustrat al bibliotecarului meu Bachelin, va rămânea pentru totdeauna şi de-a-ntregul în Ţară, ca proprietate a Coroanei României. Succesorul meu (Principele Ferdinand al României) va plăti din economiile mele un milion de lei ca dar din partea mea Reginei Elisabeta, care poate dispune de această sumă cum Ea va voi.
Dăruiesc, asemenea, şase sute mii de lei nepoatei mele, Principesa Maria a României, rugând totdeodată ca viitoarea Regină să combată luxul, care aduce, prin cheltuieli nemăsurate, atâtea nenorociri în familii. Hotărăsc ca zestre pentru strănepoata mea, Principesa Elisabeta a României, opt sute mii de lei: această sumă va fi depusă în fondurile Statului Român, la Casa de Depuneri din Bucureşti, şi nu poate fi atinsă (nici chiar dobânzile) până la căsătoria sau la vârsta de 21 de ani a tinerei Principese.
Prin o bună gospodărie şi o severă rânduială în cheltuieli, fără a micşora numeroasele ajutoare cerute din toate părţile, averea mea a crescut din an în an, aşa că pot dispune astăzi de sume însemnate, în folosul scumpei mele Românii şi pentru binefaceri. Am hotărât dar o sumă de douăsprezece milioane de lei, pentru diferitele aşezăminte, noi fundaţiuni şi ca ajutoare. Această sumă va fi distribuită precum urmează:
1. La Academia Română, şase sute mii de lei, capital pentru publicaţiuni.
2. La ”Fundaţiunea” mea ”Universitară”, pentru sporirea capitalului, şase sute mii de lei.
3. La Orfelinatul ”Ferdinand” din Zorleni, lângă Bârlad, pentru sporirea capitalului, cinci sute mii lei.
4. Pentru întemeierea unui internat de fete de ofiţeri în armata mea, cu un institut de educaţiune, cu un învăţământ practic (ca ”Augusta-Stift” la Charlottenburg), la Craiova, două milioane lei.
5. Pentru întemeierea unei şcoli industriale la Bucureşti (organizarea sa aproape ca aceea de la München), trei milioane lei.
Suma de 5 miloane (pentru nr. 4 şi 5) va fi depusă în fondurile Statului la Casa de Depuneri, dobânzile vor fi întrebuinţate numai la sporirea capitalului până la deschiderea acestor două aşezăminte; 1/3 din capital este pentru clădire, 2/3 pentru întreţinerea lor. Dobânda bunurilor în timpul clădirii va fi plătită de succesorul meu şi terenurile pe care se vor ridica aceste două institute, rog foarte mult a le da fără plată.
6. Societăţii de Binefacere ”Elisabeta” pentru sporirea capitalului, patru sute mii de lei.
7. Societăţii Geografice, fondate de mine, trei sute mii de lei capital.
8. ”Surorilor de Caritate”, fondate de Regina Elisabeta, trei sute mii de lei capital.
9. Pentru întemeierea unui fond spre a veni în ajutor ofiţerilor care sunt în strâmtoare, un milion lei capital, depus în rentă română la Casa de Depuneri; se pot da ofiţerilor din armata mea din capital împrumuturi până la cinci mii lei, cu patru la sută, însă această sumă trebuie să fie înapoiată treptat, după patru sau cinci ani.
10. Pentru întemeierea unui fond ca ajutor pentru studenţii săraci, cinci sute de mii capital depus în fonduri de Stat la Casa de Depuneri; în fiecare an, dobânzile acestui capital vor fi împărţite între 50 de studenţi săraci.
11. Pentru burse în străinătate, spre a pregăti pe tineri pentru şcoala industrială ca profesori, cinci sute mii lei capital.
12. Pentru Biserica Naţională, şase sute mii lei capital; dobânzile vor fi întrebuinţate ca ajutor pentru biserici sărace, în reparaţie sau începute şi care nu pot fi isprăvite din cauza lipsei de mijloace.
13. Pentru cantinele şcolare, capital trei sute mii de lei.
14. Pentru distribuirea la diferite societăţi de binefacere şi de încurajare, recunoscute ca persoane juridice, cinci sute mii de lei.
15. Pentru sporirea capitalului ”Casei de Ajutor”, înfiinţată de mine în amintirea a XXV-a aniversare a căsătoriei mele, 1894, pentru muncitorii rurali în anii de secetă, patru sute mii de lei.
16. Pentru Biserica Catolică din România, patru sute mii de lei.
17. Pentru Biserica Protestantă din Bucureşti, una sută mii de lei.
Distribuirea acestor douăsprezece milioane va fi începută numai un an după moartea mea, astfel că toate dobânzile acestei sume (aproape cinci sute mii de lei) să rămână disponibile. Hotărăsc ca aceşti bani să fie întrebuinţaţi în modul următor:
Întregul personal superior şi inferior al Curţii Regale, al Casei şi Administraţiei mele va primi lefile, cum sunt prevăzute pentru dânsul în bugetul meu, încă un an după moartea mea, adică 12 luni; suma acestor lefi se urcă aproape la 240.000 de lei; restul va fi distribuit astfel, ca pompă pentru săraci; la Bucureşti, cincizeci mii de lei – la Iaşi, treizeci mii de lei, – la Craiova, douăzeci mii de lei, - la Galaţi, zece mii de lei, – la Brăila, zece mii de lei, – la Focşani, opt mii de lei, - la Piteşti, opt mii de lei; – pentru fiecare din celelalte oraşe capitale de judeţ, cinci mii de lei.
Dacă milostivirea lui Dumnezeu îmi va dărui încă câţiva ani, am dorinţă a prevedea, în codicile, alte legate în folosul Ţării. Stăruiesc însă cu acest testament, scris de propria mea mână, care conţine tot ce doresc astăzi, în anul 1899, să fie urmat şi executat întocmai cum l-am alcătuit. Înălţând rugăciuni fierbinţi către A-Tot-Puternicul, ca să ocrotească de-a pururea România şi să răspândească toate harurile asupra scumpului meu popor, mă închin cu smerenie înaintea voinţei lui Dumnezeu şi iscălesc cea din urmă hotărâre a mea. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.
Făcut în Bucureşti, la 14/26 Februarie 1899.
CAROL
Am scris şi iscălit cu propria mea mână acest testament, pe două coale, formând opt pagini, legate cu fir roşu şi am pus sigiliul meu.
CAROL
14/26 Februarie 1899"
