Un secol de la naşterea dirijorului Sergiu Celibidache, această fuziune extatică de raţiune şi simţire

Recenta lansare a unui DVD care îl prezintă pe Sergiu Celibidache (1912-1996) conducând, spre finalul carierei sale, Orchestra Filarmonică din Berlin mai remediază puţin faptul că, la cea de-a 100 aniversare a dirijorului român, industria muzicală l-a ignorat aproape complet, semnalează Financial Times.

Şi nici nu este de mirare că aproape a fost dat uitării. În timp ce moştenirea unui compozitor rămâne pentru totdeauna, dirijorii sunt uitaţi repede, iar Celibidache nici chiar în timpul vieţii nu prea era considerat un termen de referinţă.

În lipsa unui dirijor german acceptabil care să conducă, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Filarmonica din Berlin, cele patru puteri învingătoare i-au acordat postul de dirijor principal unui tânăr român de 34 de ani, pe atunci aproape complet necunoscut şi cu un nume impronunţabil.

El a fost înlocuit în 1952, după ce 'şeful' din perioada nazistă al Filarmonicii berlineze, Wilhelm Furtwängler, a fost reabilitat. Celibidache şi-a petrecut aproape tot restul vieţii sale profesionale dirijând orchestre radio de rang secund - singurele capabile şi dispuse să dea curs cererilor sale extravagante de la repetiţii. Revenirea sa la pupitrul Filarmonicii, în 1992, pentru a dirija Simfonia a Şaptea a lui Bruckner a fost un eveniment unic, pus în scenă de dragul reconcilierii între cele două celebrităţi.

Celibidache lucra cel mai bine cu muzicieni care îi cunoşteau obiceiurile. Tempo-urile sale au fost mereu lente, însă, pe măsură ce îmbătrânea, au devenit de-a dreptul adormitoare.

Există însă motive mai importante pentru a ni-l aminti pe Celibidache - motive care, în mod paradoxal, ţin de opoziţia lui faţă de înregistrări. El insista că muzica nu trăieşte decât în prezent şi în mediul în care a fost creată: fiecare moment, fiecare concert este o experienţă irepetabilă. A încerca să reproduci cu exactitate un spectacol înseamnă a nega sensul muzicii şi, prin urmare, a-i nega viaţa.

În timp ce contemporani ai săi precum Herbert von Karajan şi Georg Solti îşi construiau o reputaţie internaţională pe seama înregistrărilor de studio profitabile, 'Celi' părea că îşi taie singur craca de sub picioare. Refuzul său de a face înregistrări însemna că el era celebru doar printre connaisseur-ii care participau la concertele lui. Abia după moartea sa casele de discuri au scos la iveală o veritabilă ladă de comori: fuseseră păstrate toate concertele sale cu orchestrele radio, cu un sunet de înaltă calitate. Chiar şi Filarmonica din München, al cărei dirijor-şef fusese în ultimul deceniu de viaţă, îi înregistrase în secret concertele. Rezultatul este o moştenire ce documentează o abordare unică a creaţiei muzicale.

Pentru cei care doresc să-l privească pe 'Celi' la treabă, în toată splendoarea sa, ar trebui să vadă DVD-ul EuroArts ce conţine opera lui Strauss Till Eulenspiegel (1965) şi Sheherezada lui Rimski-Korsakov (1982), dirijate de român. În Sheherezada, înregistrată puţin cam târziu în cariera sa, se poate vedea controlul aproape despotic exercitat de Celibidache asupra orchestrei; repetiţia de 33 de minute la opera lui Strauss însă îl surprinde la apogeu: aici îl avem un Celibidache mai tânăr, mai plin de viaţă, zâmbind şi cântând, ţinând discursuri şi glumind - o fuziune extatică de raţiune şi simţire. Avantajul DVD-ului în faţa CD-ului este că demonstrează că inegalabila carismă a lui Celibidache era atât pedagogică şi vizuală (privire scăpărătoare, şuviţe lungi de păr grizonat), cât şi intelectuală, muzicală şi morală.