Omagiu adus lui Sergiu Celibidache la Opera de stat din Berlin, în anul centenarului de la naştere

Muzicianul argentinian Daniel Barenboim îi aduce un omagiu dirijorului şi compozitorului român Sergiu Celibidache în 19 şi 20 ianuarie la Opera de stat din Berlin, în anul în care se împlineşte (în iulie) centenarul naşterii acestuia din urmă, anunţă miercuri ElMundo.es. Portalul precizează că Barenboim, care a înregistrat concerte de pian cu Celibidache, inaugurează astfel anul în capitala germană alături de Ibermusica, un organism condus de Alfonso Aijon, care l-a adus pe dirijorul român şi în Auditoriul Naţional din Madrid.

Sergiu Celibidache era unul dintre cei mai mari dirijori, aminteşte sursa citată, şi provoca senzaţie la conferinţele de presă. Era celebru pentru tempo-ul liniştit adus orchestrelor, pentru rezistenţa la înregistrările comerciale şi pentru felul în care apăra reprezentaţiile în direct. La conferinţele de presă, jurnaliştii râdeau printre dinţi la replicile maestrului, iar unele voci au spus chiar că a fost ultimul dintre marii dirijori cu caracter, că avea o anume aură.

'Cred că cea mai importantă contribuţie a sa trebuie căutată chiar în personalitatea lui, de un radicalism care friza extravaganţa, atât în ceea ce priveşte munca cu orchestra, cât şi referitor la idealul sau crezul lui muzical. A fost cu siguranţă exponentul maxim al dirijorului romantic, a cărui concepţie asupra clipei magice a concertului permite toate libertăţile închipuite pentru momentul muzical, şi pentru care ideea versiunii sale este dincolo de orice încorsetare estetică. Cu siguranţă că azi nu se poate dirija astfel o orchestră, nici pentru public, nici pentru orchestre, şi cu atât mai puţin pentru critici', este de părere compozitorul şi dirijorul David del Puerto.

Tot el spune că 'societatea s-a schimbat mult de când Celibidache a urcat pentru prima oară pe platforma dirijorului. Azi, niciun muzician nu ar accepta ca autoritarismul să fie vândut drept carismă. Azi, el trebuie să împartă carisma cu orchestra, lumea noastră e alta (...) Înainte se dirija altfel. Celibidache, din punctul de vedere al şcolii sale, aparţine altor vremuri (...) Aici, în Spania, avem un Enrique García Asensio (dirijor spaniol, n.r.), care a muncit mult cu maestrul şi a devenit un dirijor foarte eficient, astfel că o ştie orice compozitor care a avut ocazia să pună în scenă o operă cu el. Însă şcoala pe care o reprezintă Celibidache nu are moştenitori, nici sucursale, pentru că epoca şi mentalitatea sa sunt altele, şi au trecut deja'.

După ce a plecat din România şi a trăit la Paris, Celibidache a ajuns la Berlin, unde şi-a luat doctoratul în muzicologie cu teza 'Normele urmate în dezvoltarea elementelor formale în tehnica constructivă a lui Josquin des Prés' (compozitor franco-flamand din Renaştere, n.r.), aminteşte ElMundo.es. Însă în 1945 a reuşit şi să ajungă şi la conducerea Orchestrei Filarmonice a capitalei germane, după ce a câştigat un concurs al Orchestrei Radioului din Berlin. Ulterior, după ce a plecat de aici, a condus multe orchestre, din Italia, Franţa, Suedia, America, a susţinut cursuri în toate sălile de specialitate din lume şi în cele din urmă a ajuns să fie titular la Orchestra Filarmonică din München, unde a rămas din 1979 şi până în 1996, când a murit.

'Mi se pare extraordinar de interesant cum a sanctificat el interpretarea în direct', mai spune Del Puerto. 'Merge mult dincolo de ideea ostilităţii lui faţă de înregistrări şi se referă la o înţelegere foarte profundă a realităţii faptului muzical ca produs al momentului, al clipei. Căutarea aceasta a legăturii cu spaţiul concret al concertului, acest apetit pentru a captura rezonanţa fizică şi spirituală a locului şi pentru a o face parte a operei interpretate este de o profunzime enormă, pentru că înseamnă înrădăcinarea în realitatea muzicii care face diferenţa: caracterul ei temporar, imaterialitatea, caracterul trecător. Este curios că, după ce au trecut atâtea decenii de la formularea acestor idei, vremurile îi dau dreptate lui Celibidache: media şi internetul au degradat atât de tare înregistrările încât toţi artiştii (...) au redescoperit concertul drept spaţiul lor natural, după o epocă în care înregistrările s-au transformat în obiectivul muzicii. Se pare că Celibidache ne amintea de sensul propriu al artei muzicii cu multe decenii înainte să dăm noi de acest fenomen limită', mai spune compozitorul.