Un destin într-un ev mediu întârziat - Antim Ivireanul. 300 de ani de la martiriul cărturarului

Antim Ivireanul a fost adus în Ţara Românească de Constantin Brâncoveanu pentru a se ocupa de tipografia domnească. Mirean la venirea în ţară, s-a călugărit la puţină vreme, a devenit egumen al Mănăstirii Snagov, înscăunat apoi episcop al Râmnicului (1705), ca să devină, trei ani mai târziu, Mitropolit al Ţării Româneşti.

Antim Ivireanul a asistat la sfârşitul domniilor pământene în Ţara Românească şi la aducerea pe tron, la 1716 a primului domn fanariot- Nicolae Mavrocordat, impus de sultan, după căsăpirea domnitorului Brâncoveanu şi a fiilor acestuia.

Spirit aprins, orgolios, adversar aprig al turcilor şi având propria sa agendă politică care l-a adus în conflict cu domnul fanariot, cărturarul a fost arestat şi învinuit de răzmeriţă împotriva „puternicei împărăţii” a Sultanului de către Patriarhul Constantinopolului, care i-a stabilit pedeapsa: surghiun pe viaţă pe Muntele Sinai. A fost asasinat de soldaţii turci care îl însoţeau, tranşat şi aruncat într-un afluent al Mariţei.

Poliglot, orator neîntrecut, ctitor de lăcaşuri monumentale (Mănăstirea Antim, a Tuturor Sfinţilor), Antim Ivireanul este o figură providenţială în cultura română. Energia lui spirituală şi talentele de tipograf, traducător, retor, lăudate de învăţatul italian Anton Maria del Chiaro, au sporit valoarea culturală a epocii.

Didahiile, opera sa scrisă, o capodoperă a genului (omilia), nu mai este o culegere de texte traduse din limba greacă, precum Cazania lui Varlaam, depăşind discursul predicatorial prin raţiuni estetice.

Antim este un creator, un excelent mânuitor al posibilităţilor de expresie ale românei literare de atunci. El a reabilitat, pentru biserica românească, valoarea predicii, propunând în locul traducerilor citite o construcţie originală ce pledează, prin idee şi cuvânt, în favoarea artei retoricii.

Primul lucru care frapează la lectura textelor sale este folosirea cea mai limpede a limbii române din epocă. Epurată de oralităţile stilului cronicăresc muntean, de contorsionările livreşti ale unor Miron Costin şi Cantemir, limba română demonstrează, sub pana lui Antim, că e capabilă să exprime subtilităţi, nuanţe, abstracţiuni, să cuprindă toate registrele stilistice, de la lirism la injurie.

A fost însă insuficient evidenţiată deschiderea acestui mare om de cultură către cartea laică, într-o epocă în care tipografiile imprimau aproape fără excepţie carte religioasă.

Lecturile sale s-au îndreptat cu certitudine, după cum arată maximele, pildele şi referirile cuprinse în Didahii, nu doar spre Cartea cărţilor şi spre scrierile părinţilor Bisericii, ci şi spre Fiziolog, cunoscuta carte populară, spre cronografe sau, fapt cu totul remarcabil, spre renumiţi poeţi şi filozofi greci, precum Aristotel, Democrit, Hesiod sau Socrate.

Aceeaşi apropiere de cultura laică, poate explica desigur şi compararea, în Cuvânt de învăţătură asupra omului mort, a tinerei săvârşite înainte devreme cu finixul, „o pasăre, ce..., de ce se săvârşeşte far de vreme, de aceea mai mult îşi adaoge zilele vieţii lui, pentru căci moartea îi înnoieşte viaţa şi-i dăruieşte ani mai mulţi”.

Antim este un autocrat care, precum domnitorul în plan cotidian, pretinde obedienţă absolută în plan spiritual. El chiar ameninţă, la un moment dat, că, dacă nu i se va da ascultare, va recurge la pedeapsa legii. „Şi încăş, prea carii sa vor arăta semeţi şi tari de cap şi nu sa vor supune dreptăţii şi poruncii besericeşti îi vom pedepsi şi cu domnia.”

Om de cultură, mitropolit care a contribuit esenţial la introducerea limbii române în oficierea slujbei, martir al Bisericii, orator desăvârşit, ctitor al unui lăcaş de cult emblematic, care îi poartă şi astăzi numele, Antim Ivireanul a fost canonizat în 1992, fiind prăznuit la 27 septembrie. După toate documentele, la finele lui septembrie 1716 a fost ucis.