"Totul era gri. Descompunere la propriu" - Profesorul Mihai Maci aminteşte cât de "bine" se trăia în comunism (lumea celor 3F - Frig, Frică şi Foame)

Mihai Maci, lector în cadrul Departamentului de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene al Universităţii din Oradea, a rememorat, în podcastul "Rezilienţa prin cultură" realizat de Cristian Pătrăşconiu, atmosfera ultimilor ani ai comunismului, descriind cu detalii vii mizeria cotidiană şi lipsa de credinţă în ideologia oficială.

Cunoscutul profesor povesteşte că, în adolescenţă, nu a cunoscut niciun comunist de convingere şi că presa şi discursurile oficiale erau ignorate sau privite cu dispreţ.

În dialogul cu Cristian Pătrăşconiu, profesorul evocă griul oraşelor, frigul din apartamente, lipsurile şi obiceiul compulsiv de a face provizii – toate elemente care definesc experienţa unei generaţii ajunse la maturitate chiar în decembrie 1989.

Redăm mai jos o parte din discuţie.

Jurnalist: La 18 ani, în decembrie 1989, era clar pentru dumneavoastră în ce lume trăiaţi – în lumea comunistă? Era limpezit sensul cu privire la lumea comunistă în care trăiaţi?

Mihai Maci: Aş vrea să vă spun un lucru care probabil ar putea să şocheze. Din momentul în care am devenit conştient de mine însumi, când devenim conştienţi de noi, nu ştiu, pe vremea aia, undeva până la 12-13 ani, începi să te uiţi în jur, să înregistrezi reacţiile celorlalţi, să realizezi că e vorba de un feedback, să-ţi spună ceva sau să întrebi dacă nu-ţi spun clar poveştile lor. Până acolo ştiţi cum e, în copilăria mică, toţi copiii sunt autişti, trăiesc în bula lor – deci undeva din jurul a 12-13 ani până la 18 ani. Ultimii 5 ani, care au fost şi anii cei mai răi, anii sărăciei, anii mizeriei, chiar dacă n-au fost ai unei represiuni violente ca în anii ’50, dar totuşi au fost anii penibilului în România.

Ei bine, în anii ăia eu n-am cunoscut niciun comunist de convingere. Nici unul, sămânţă de el. Mă înţelegeţi? Deci n-am cunoscut niciun om care să creadă, pe de o parte, în lucrurile fundamental ideologice, adică în ceea ce se numea materialism dialectic şi istoric, pe de altă parte, care să creadă în ceea ce vehicula propaganda acelui timp. Mă refer la presa oficială, la discursurile lui Ceauşescu şi aşa mai departe. Unul singur nu am cunoscut care să creadă în aşa ceva.

Vreau să vă spun, lumea fie le ignora suveran, materialismul dialectic era redus la o formulă simplă, că gândirea trece prin stomac, care, în fine, n-are nicio legătură cu nimic. Mă înţelegeţi? Treaba asta, care e un fel de dat sapienţial, probabil, în toate culturile. Iar discursurile alea, cum să vă spun, erau dispreţuite. Întotdeauna se dădea curent în apartamente când erau ştirile de la telejurnal, alea cu speech-urile lui. Ăla era momentul – două, trei ore de televiziune seara, exact două ore – în care puteai să faci ceva pe bază de curent în casă.

Dar vreau să vă spun că nimeni nu se uita la ele. Nimeni nu-l asculta. Nimeni în ţara asta nu citea primele, nu ştiu cât să spun, patru pagini ale tuturor ziarelor, jumătate din almanahurile care se editau şi aşa mai departe. Gândiţi-vă, se producea maculatură şi când spun se producea, mă gândesc zilnic la mii de tone de maculatură, care avea doi destinatari: el şi ea.

Şi revista Vânătorul şi Pescarul Sportiv, şi cea de navomodele, şi cea de tricotaje, toate trebuiau să reia într-o formă sau alta, simplificat sau in extenso discursul lui. Toate trebuiau să spună acest lucru şi toate părţile alea din presă, nu mai vorbesc de cea care era dedicată exclusiv acestor lucruri, toate acele părţi aveau doi destinatari. Pe nimeni nu interesau.

Jurnalist: Era dublu limbaj? Era dublă gândire?

Mihai Maci: Era, mai curând, cum să vă spun eu, un soi de indiferenţă câteodată colorată cu ostilitate.

Jurnalist: Dar şi luciditate. Era o vorbă... Lumea ştia, de fapt, ceea ce o să spun imediat în formula asta care a căpătat profilul unei butade. Dacă e aşa de bine la noi şi aşa de rău la ei, atunci de ce e aşa de rău la noi şi aşa de bine la ei? Era tot mai multă luciditate în ultimii ani cu privire la ce era cu adevărat comunismul.

Mihai Maci: Cum să vă spun eu, ultimii ani sunt anii unei mizerii indescriptibile. Ne e foarte greu în ziua de astăzi să recuperăm genul acesta. Vă dau un exemplu. De pildă, dacă ieşeai pe stradă, totul era gri, era culoarea halatelor şi a căştilor cu care mergeau la practică ca să semănăm cu muncitorii din toate punctele de vedere. Strada era gri pentru că drumul era desfundat şi plin de gropi. Nu se mai făcea nimic la nivelul ăla. Casele erau gri pentru că nu mai erau vopsite. Se vopseau doar când venea el în vizită şi atunci, oarecum în contrast, se vopseau în culori ţipătoare: roz bombon, ciclam, genul ăsta de culori pe care le bătea ploaia şi care se scurgeau. Era, cum să vă spun, un peisaj latino-american în ultimă instanţă. Descompunere la propriu, de fapt.

Oamenii se îmbrăcau în cenuşiu, şi se îmbrăcau în cenuşiu dintr-o raţiune extrem de simplă pentru că nu se vedea murdăria. Şi hainele nu trebuiau spălate la fiecare două zile. De ce? Pentru că, în general, în casele alea în care se întrerupea curentul, cei care aveau maşină de spălat – că nu toată lumea avea maşină de spălat – dar şi cei care aveau maşină de spălat spălau cu mâna. Eu mi-o aduc aminte pe mama. Noi stăteam – tata, eu şi mama – toţi trei în bucătărie. Dădeam drumul la gaz, acolo era căldură. Ardeam gazul la propriu. Gazul era foarte ieftin pe vremea respectivă. Dădeai drumul la roţile de la gaz şi se încălzea în bucătărie. Şi tata era cu dosarele lui, tata era jurist. Eu îmi făceam temele fie la lampă – să ai feştilă de lampă pe vremea respectivă era ca ultimul tip de tabletă sau mai ştiu eu ce – fie la lumânări, bucăţi de lumânări de nuntă, lumânări din alea mari.

Vreau să vă spun că în 1990 am avut la un moment dat... Am avut două şocuri, ca să vedeţi cum funcţionează lucrurile. Primul şoc a fost acela că, la un moment dat, nu ştiu ce a apucat-o pe mama. Cine ştie ce fusese, sărise ceva pe un perete şi murdărise aşa. Şi a vrut să şteargă peretele respectiv. A luat buretele de la chiuvetă. A făcut de câteva ori. Şi ne-am dat seama că de fapt ea nu şterge, ci vopseşte. Mă înţelegeţi? Adică fusese atâta de multă funingine din asta de la lumânări şi de la lampă, că noi nu ne-am dat seama că de fapt tavanul şi pereţii se acoperiseră de treaba respectivă. Evident, a trebuit să rezugrăvim totul.

Dar e ceva şi mai fantastic decât asta, ca să vedeţi cum persistă această mentalitate, cum să vă spun eu, a fricii, a foamei, a unor reacţii elementare ale omului. Eu fac parte din cei care au terminat liceul în ’90 şi au intrat la facultate în ’90. Am intrat la o facultate umanistă şi atunci în ’90 a fost o mare problemă, că manualele alea ideologizate au fost abolite încă din ianuarie. Bine, nu erau manuale, nu erau programe, nu se ştia cum va fi examenul ăla. Şi noi, cei care am dat la disciplinele sociale plus drept şi economie, noi am dat admiterea în toamnă.

A fost singura dată în istoria noastră când am dat admitere în toamnă. Şi îmi aduc aminte că înştiinţarea cu faptul că am intrat a venit undeva prin 10-12 septembrie. Examenul l-am dat chiar la începutul lui septembrie, 1-5 septembrie, în perioada aia. Deci în 12 septembrie am fost anunţaţi să ne prezentăm la Cluj în 28 septembrie ca să ni se facă repartiţia în cămine. Deci aveam două săptămâni bune între momentul în care s-a anunţat intrarea la facultate şi momentul în care urma să plec la Cluj.

Şi în acele zile ne-am gândit să curăţăm apartamentul, toţi trei, şi eu şi mama şi tata. Şi în apartamentul respectiv există o mică debara care servea ca un soi de cămară. Şi curăţând cămara respectivă, am avut toţi trei, vă mărturisesc, un şoc. În cămara respectivă aveam 17 litri de ulei. Mă înţelegeţi? Asta însemna că în prima jumătate a lui 1990 noi cumpăram ulei compulsiv. Unde vedeam, cumpăram, pentru ca tot timpul ne gândeam: „Dar dacă nu o să mai fie?”

Jurnalist: Despre comunism se spunea că e lumea celor 3F, între altele, frig, frică şi, apropo de ulei, foame.