Cum se vede cazul "Charlie Kirk" prin ochii lui Stanomir
Profesorul Ioan Stanomir, de la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti, a comentat, în podcastul "A doua Opinie" realizat de Adriana Nedelea, asasinarea lui Charlie Kirk, unul dintre cei mai cunoscuţi susţinători ai preşedintelui american Donald Trump.
Politologul a avertizat că reacţiile celor care s-au bucurat de moartea acestuia dezvăluie o criză morală profundă şi o relativizare periculoasă a valorii vieţii umane. El a amintit de tragediile politice care au marcat istoria SUA – de la asasinarea preşedintelui Kennedy la cea a lui Martin Luther King – şi a subliniat că îndemnul la ură, indiferent de justificare ideologică, este o ameninţare directă la adresa demnităţii umane şi a stabilităţii unei societăţi democratice.
Redăm mai jos discuţia.
Jurnalistă: Începem cu ce se întâmplă în America, asasinarea unui important, foarte cunoscut susţinător al preşedintelui american Donald Trump, Charlie Kirk, imagini apărute în spaţiul public, în social media, teribile, îngrozitoare. Şochează aceste imagini, dar şochează şi comentariile, postările oamenilor la aceste imagini. A fost omorât un om, până la urmă, e o parte a societăţii americane, şi nu numai, care spune: "bravo, şi-a meritat-o".
Ioan Stanomir: În primul rând, cred că trebuie să ne aducem aminte de tragedia din 11 septembrie 2001. Trecem cu foarte mare uşurinţă peste faptul că mişcări de tipul Hezbollah sau Hamas, state precum Iranul, nu au ascuns niciodată susţinerea lor pentru actele de barbarie de la turnurile gemene. Violenţa în societatea noastră nu mai este de mult o violentă retorică. Iar ceea ce s-a întâmplat în Statele Unite este cu atât mai dramatic cu cât scoate la nivel această incapacitate a celor care se pretind umanişti de a avea respect pentru viaţă umană.
Pentru că acest segment ideologic care a fost încântat de moartea lui Charlie Kirk se autopretinde şi se autoprezintă ca fiind umanist. Este ceea ce noi numim stânga radicală, stânga progresistă, ultraprogresistă. Şi observăm că pentru cei care fac parte din acest segment omul are o valoare relativă. Are valoare dacă aparţine grupului tău şi valorează mai puţin decât un şobolan dacă aparţine grupului inamic. Şi, evident, şi opozanţii lor ideologici, pe cealaltă extremă, gândesc la fel.
Eu cred că, în primul rând, Charlie Kirk trebuie privit drept ceea ce a fost. El a fost, în primul rând, o voce care a încercat să gândească o punte între generaţii. El vorbea foarte mult cu studenţii din campusuri. Nu era ceea ce noi numim un jurnalist. Era mai degrabă un om de atitudine. Şi, că o paranteză fie spus, timpul jurnaliştilor care stau doar în studiourile de televiziune a apus. Astfel, jurnalismul s-a democratizat. Că e bine, că e rău, putem discuta. Charlie Kirk a avut o carieră impresionantă pentru vârsta pe care o avea – 31 de ani.
Şi se spune că şi cei care, ideologic, nu erau aproape de Charlie Kirk au realizat destul de repede că tipul de discurs care justifica uciderea unui om este inacceptabil. Dovadă ca şi o televiziune precum MBC s-a delimitat foarte repede de unul dintre invitaţii săi care, într-un fel, justifica asasinarea.
Şi aş încheia spunând că atitudinea celor care se bucură de moartea lui Charlie Kirk nu este diferită de atitudinea celor care au regretat, de exemplu, că preşedintele Trump nu a fost ucis în timpul campaniei electorale, uitând că, pentru Statele Unite, în anii ’60, nu exista lucru mai înspăimântător decât asasinatul politic şi că oameni extraordinari, foarte diverşi, umani, dar toţi emblematici, de la preşedintele Kennedy, la Robert Kennedy, până la Martin Luther King, au fost ucişi şi că Statele Unite au fost în pragul unei prăbuşiri morale şi politice din pricina asasinatului politic.
De asemenea, aceşti oameni care celebrează asasinatul trebuie să-şi aducă aminte că probabil cel mai curajos preşedinte american, după Washington, Abraham Lincoln, a fost ucis după ce salvase unitatea Federaţiei Americane de către un descreierat care acţiona în numele statelor sclavagiste. Şi ar trebui să fim foarte atenţi, pentru că îndemnul la ură în numele justiţiei sociale, al legalităţii, al drepturilor, este înspăimântător.
Şi eu n-am niciun fel de ezitare în a spune aceste lucruri, pentru că eu nu caut să fiu popular nici cu o extremă, nici cu cealaltă, pentru că nu mă recunosc în etichete. Cred, în primul rând, în individualitate, cred în puterea indivizilor de a schimba istoria, nu cred în determinism, nu cred în determinismul de clasă şi cred că, în primul rând, nu trebuie să căutăm clasă, nu trebuie să căutăm rasă, nu trebuie să căutăm categorii, trebuie să căutăm demnitatea umană.
Demnitatea umană este cea care îi aduce pe toţi şi, din acest punct de vedere, trebuie să avem întotdeauna privirea aţintită nu către umanitatea abstractă, ci către oamenii care muncesc, care suferă, care visează, care doresc să-şi clădească o carieră. Din acest punct de vedere, Charlie Kirk, care nu terminase universitatea, a reuşit să-şi clădească o carieră. Şi cred că nu putem decât să ne manifestăm tristeţea că se poate întâmpla aşa ceva, indiferent, repet, de suprapunerea noastră ideologică sau nu cu el.
Jurnalistă: Care e pericolul, în momentul în care nu vedem că ceea ce alimentăm prin postările pe care le punem pe social media duce la şi mai multă violenţă? Care e pericolul în momentul în care spui "bravo, şi-a meritat-o"?
Ioan Stanomir: Eu cred că oamenii ştiu foarte bine care sunt consecinţele cuvintelor lor. Oamenii ştiu foarte bine pentru că, de obicei, tragediile din istorie au fost alimentate şi prin cuvinte. Cei care au aplaudat la procesele-spectacol de la Moscova, cei care au aplaudat la procesele-spectacol ale Germaniei naziste, cei care au aplaudat pe mineri în 1990, cei care s-au bucurat pe 7 octombrie atunci când cetăţenii israelieni au fost ucişi în mod barbar, toţi aceşti domni şi doamne, tovarăşi şi tovarăşe, au făcut-o într-un mod conştient.
Momentul în care un om spune despre un semen de-al său că merită să moară este... În general, ca să fim foarte riguroşi, în ţările care aplică pedeapsa cu moartea în cadrul unei democraţii constituţionale, doar acele persoane trebuie să moară pentru că au fost condamnate de către un juriu al lor. Şi chiar şi acolo se poate discuta dacă pedeapsa cu moartea este într-adevăr o soluţie autentică. E una dintre discuţiile cele mai delicate în Statele Unite. Rămâne o problemă centrală.
Dar dacă acceptăm şi credem în domnia legii, cineva care este condamnat de către un juriu şi în urma unor procese de valoare urmează să fie executat, acolo, dar şi acolo trebuie să te fereşti să spui: „trebuie să moară”. Nu. În general, noi nu aplicăm justiţia pentru răzbunare. Noi aplicăm justiţia pentru a asigura societatea că aceia dintre noi care se îndepărtează de la valorile demnităţii umane trebuie să cunoască consecinţele faptelor lor.
