Supremaţia Constituţiei. Garanţii şi consecinţe juridice
Noţiunea şi esenţa supremaţiei Constituţiei
Prin noţiunea de Supremaţia Constituţiei se înţelege poziţia dominantă a Constituţiei în sistemul de drept, ce îi asigură autoritate şi putere în rândul legilor şi celorlalte acte normative; de fapt este un lucru natural, firesc, de necontestat.
După conţinutul normativ, Constituţia se deosebeşte de celelalte legi ordinare prin faptul că ea reglementează relaţii sociale fundamentale, pe când celelalte legi, chiar dacă fac aceasta nu fac decât să detalieze unele principii consacrate în Constituţie.
Totodată, Constituţia se deosebeşte de alte legi prin faptul că adoptarea şi modificarea ei se realizează prin vot calificat al parlamentarilor de 2/3 din numărul total al deputaţilor aleşi pe când legile ordinare sunt adoptate prin simpla majoritate a voturilor.
Mai mult, Constituţia posedă o forţă juridică superioară legilor ordinare; legitimează puterea de stat transformând voinţele individuale în voinţa de stat; conferă autoritate guvernanţilor; determină funcţiile şi atribuţiile autorităţilor publice; consacră drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, reglementează relaţiile dintre ei, între ei şi autorităţile publice; indică valorile sociale ale societăţii; serveşte drept punct de pornire în aprecierea valabilităţii tuturor faptelor şi actelor juridice, de aceea este legea fundamentală şi supremă a statului.
Garanţiile juridice a supremaţiei Constituţiei
Supremaţia Constituţiei este o realitate incontestabilă, care implică o serie de consecinţe juridice, dar în acelaşi timp se bucură şi de garanţii.
Supremaţia Constituţiei beneficiază de garanţiile specifice întregului drept, care fac sistemul normativ să se aplice şi să fie respectat şi de unele garanţii juridice specifice, şi anume: controlul general al aplicării Constituţiei, controlul constituţionalităţii legilor, îndatorirea fundamentală de a respecta Constituţia.
Controlul general al aplicării Constituţiei – este rezultatul faptului că întreaga activitate statală este organizată prin Constituţie. Stabilind sistemul statal, Constituţia stabileşte şi competenţa organelor de stat. Toate organele de stat trebuie să-şi desfăşoare activitatea în conformitate şi în limitele stabilite prin Constituţie. Astfel, orice Constituţie organizează un sistem complex şi eficient de control al aplicării Constituţiei. Acest control general este şi prima garanţie juridică a supremaţiei Constituţiei.
Controlul constituţionalităţii legilor – este o activitate organizată de verificare a corespunderii prevederilor legii cu Constituţia, iar ca instituţie a dreptului constituţional cuprinde regulile privitoare la organele competente a face această verificare.
În sens îngust, prin controlul constituţionalităţii legilor este controlul nemijlocit al legii ca act al Parlamentului. În sens larg, controlul tuturor actelor normative.
Îndatorirea fundamentală de a respecta Constituţia. Această garanţie asigură că prevederile din Constituţie să fie aplicate şi respectate de către toţi cetăţenii. Izvorul acestei obligaţii fundamentale trebuie căutat în chiar conţinutul şi poziţia Constituţiei, în faptul că aducerea la îndeplinire a prevederilor constituţionale înseamnă de fapt tocmai realizarea măsurilor pe care statul le ia în vederea dezvoltării materiale şi culturale a societăţii.
Consecinţele juridice a supremaţiei Constituţiei
Poziţia privilegiată a Constituţiei în sistemul dreptului implică o multitudine de consecinţe juridice, care evidenţiază că supremaţia Constituţiei este o realitate juridică, nu o simplă teorie.
Conţinutul şi scopul Constituţiei sunt adoptate după nişte proceduri specifice, care pun în valoare supremaţia Constituţiei şi o deosebesc de celelalte legi.
Adoptarea Constituţiei este un proces complex care cuprinde: iniţiativa adoptării Constituţiei, organul competent să adopte Constituţia, modurile de adoptare.
Cât priveşte modificarea Constituţiei, menţionăm că prevederile Constituţiei trebuie să se caracterizeze printr-o stabilitate sporită, totuşi acesta trebuie să fie rodul realismului Constituţiei, şi nu al unor proceduri de modificare exagerate.
În strânsă legătură cu adoptarea şi modificarea Constituţiei se află şi suspendarea, precum şi abrogarea Constituţiei care de asemenea, trebuie să pună în valoare supremaţia Constituţiei.
Într-o viziune foarte largă, Constituţia este şi ea o lege. Poziţia supraordonată a Constituţiei faţă de lege, se manifestă prin conţinut, formă şi putere juridică.
Constituţia, ca izvor principal al dreptului este şi parte integrantă a acestuia. Însă prin conţinutul ei este un punct de plecare pentru toate celelalte ramuri de drept, deoarece reglementează relaţii sociale esenţiale pentru popor şi stabileşte principiile fundamentale pentru întreg dreptul.
Celelalte ramuri ale dreptului dezvoltă prevederile legii supreme şi trebuie să fie în strictă conformitate cu litera şi spiritul ei. Orice abatere, în urma unui control de constituţionalitate va fi considerată o încălcare a prevederilor constituţionale, ceea ce va duce la nulitatea legii în cauză. Din regula conformităţii rezultă că, atunci când o dispoziţie constituţională este modificată, în mod obligatoriu trebuie să se modifice şi normele din ramurile de drept respective. Această modificare impune respectarea concordanţei sistemului de drept cu Constituţia.
Valentina Stratulat este licenţiată în dreptul penal şi master în dreptul constituţional şi administrativ în R. Moldova
