Sub semnul marilor clasici II: Seneca şi scurtimea vieţii

Lucius Annaeus Seneca, filosof, om politic şi scriitor latin, s-a născut la Corduba, în Hispania romană, în jurul anului 4 î.Hr. şi a murit în anul 65 d.Hr., constrâns să-şi pună capăt vieţii sub domnia lui Nero. În lungul său traseu între putere şi exil, între fastul imperial şi retragerea filosofică, Seneca a căutat un ideal: echilibrul între acţiune şi interiorizare.

Tratatul moral "De brevitate vitae" (Despre scurtimea vieţii), scris în jurul anului 49 d.Hr., se adresează prietenului său Paulinus — un om al treburilor publice, asemenea atâtor romani împovăraţi de datorii şi obligaţii. Sub forma unei scrisori, textul devine o meditaţie asupra timpului risipit, o chemare la trezire interioară şi o pledoarie pentru folosirea lucidă a existenţei.

Noi amânăm, iar viaţa trece

"Dum differtur, vita transcurrit” – „În timp ce amânăm, viaţa trece.” Această propoziţie concentrează întreaga viziune stoică asupra condiţiei umane. Viaţa, spune Seneca, nu este scurtă prin natură, ci devine scurtă pentru că o irosim.

„Fă socoteala trecutului tău. Calculează cât din acel timp ţi-au răpit creditorii, cât femeile, cât stăpânii, cât clienţii, cât certurile cu soţia, cât pedepsele date slujitorilor, cât alergările zadarnice prin oraş. Adaugă timpul nelucrător şi vei vedea că ai mai puţini ani decât numără analele. Reînvie în memorie când ai fost statornic în hotărârile tale, în câte zile ai reuşit ce ţi-ai propus, de câte ori te-ai avut cu adevărat pe tine însuţi, când inima ta nu a tremurat. Aminteşte‑ţi ce ai împlinit într‑o viaţă atât de lungă; câţi ţi‑au jefuit existenţa fără ca tu să observi; cât ţi‑au furat o durere zadarnică, o bucurie nechibzuită, o pasiune lacomă, o companie uşuratică. Cât de puţin, în fond, ţi‑a rămas din ceea ce era al tău”.

Seneca nu moralizează, ci dezvăluie. Tonul său pare cel al unui medic al sufletului care, cu o claritate necruţătoare, îl invită pe om să‑şi facă bilanţul. În loc să se plângă de viaţă, îl cheamă să‑şi asume scurtimea ei ca pe o consecinţă a nepăsării.

Amăgirea celor care se cred nemuritori

„Trăiţi ca şi cum aţi fi meniţi să trăiţi veşnic; nu vă gândiţi niciodată la fragilitatea voastră, nu luaţi seama la cât timp a trecut. Vă temeţi de toate ca nişte muritori, dar doriţi totul ca nişte nemuritori. Îi vei auzi pe mulţi spunând: De la cincizeci de ani mă voi odihni; la şaizeci mă voi retrage. Dar cine îţi garantează că lucrurile vor merge după planul tău? Nu te ruşinezi că îţi rezervi doar resturile vieţii şi că acorzi sufletului timpul care nu mai poate fi folosit pentru altceva? Nu este, oare, prea târziu să începi să trăieşti abia atunci când a sosit vremea să sfârşeşti?”

Cu lucida ironie a înţeleptului, Seneca demască una dintre cele mai tenace iluzii: credinţa că vom avea mereu timp. Această încredere oarbă în viitor este, pentru el, forma cea mai subtilă de autoamăgire. Omul, spune stoicul, trăieşte ca şi cum ar fi nemuritor, dar se teme de toate ca un muritor.

Adevărata întrebare pe care o lansează Seneca nu este „cât mai avem de trăit?”, ci „ce facem cu timpul pe care îl avem?”.

Scurtimea vieţii şi plenitudinea clipei

"De brevitate vitae" nu este un text despre moarte, ci despre viaţă. Ceea ce Seneca numeşte „scurtime” nu este o fatalitate, ci rezultatul unei vieţi trăite neconştient.

În locul unei existenţe risipite în griji mărunte, el propune plenitudinea clipei – un exerciţiu al prezenţei, în care fiecare moment devine întreg. Pentru stoic, timpul autentic nu se măsoară, ci se trăieşte: tempus internum, timpul interior, este adevăratul spaţiu al libertăţii.

„Vita longa est, si plena est.* – „Viaţa este lungă, dacă este plină.”

În această frază simplă se concentrează întreaga etică a lui Seneca: viaţa capătă durată nu prin anii adăugaţi, ci prin conţinutul pe care mintea şi sufletul îl dau fiecărei clipe.

Actualitatea unei învăţături stoice

Douăzeci de secole mai târziu, vocea lui Seneca rămâne uluitor de actuală. Într-o lume care numără orele şi le pierde în acelaşi timp, în care omul crede că trăieşte „grăbindu-se”, scrierile lui ne cer un alt tempo: cel al reflecţiei, al lucidităţii, al echilibrului.

Pentru Seneca, înţelepciunea nu constă în a fugi de moarte, ci în a folosi timpul pentru a deveni întreg. În locul unei vieţi extinse în durată, el ne propune o viaţă adâncită în sens.

Căci, spune el: „Non exiguum temporis habemus, sed multum perdidimus.” — „Nu avem puţin timp; mult pierdem din el.”

"De brevitate vitae" nu este doar o meditaţie antică, ci o oglindă în care fiecare epocă îşi poate privi propria nelinişte. Seneca ne învaţă că scurtimea vieţii nu e o condamnare, ci o chemare — aceea de a trăi cu mintea trează şi cu sufletul deplin prezent.

Astfel se încheie „Sub semnul marilor clasici II” — o invitaţie de a redescoperi, prin gândirea celor vechi, arta de a trăi deplin prezentul.