"Stalin zicea: Când vrei să faci omletă, trebuie să spargi ouă". Stanomir: Omleta e mâncată doar de tirani, cei mâncaţi sunt victimele

Analistul politic Ioan Stanomir a vorbit, în podcastul "Rezilienţa prin cultură" realizat de Cristian Pătrăşconiu, celebra "Carte Neagră a Comunismului" ca despre o radiografie a unuia dintre cele mai sângeroase regimuri ale secolului XX.

Dincolo de paginile de istorie şi de analizele academice, interviul atinge tema fundamentală a totalitarismului: transformarea oamenilor în simple "ouă" sparte pentru o "omletă" de care doar tiranii se bucură.

În acest cadru, profesorul Stanomir avertizează că resentimentul, ura şi tentaţia abjecţiei nu au dispărut, iar memoria comunismului nu poate fi navigată fără o busolă etică.

Redăm mai jos dialogul.

Jurnalist: Ce avem noi aici, în "Cartea Neagră a Comunismului"?

Ioan Stanomir: Avem o radiografie a realizărilor regimului comunist. Adică cei care sunt fascinaţi de ipoteza comunistă, şi nu sunt puţini, mă gândesc la cei din noul Front Popular francez, Melenchon şi colegii săi, ar putea să prezinte această carte şi să şi-o pună la butonieră şi să se întrebe care este contribuţia.

Jurnalist: Stalin zicea, când vrei să faci omletă, trebuie să spargi ouă.

Ioan Stanomir: Este o formulă atât de clasică încât a devenit aproape apocrifă. Toate regimurile totalitare îşi propun să facă omlete pe care oamenii ce sunt ouă nu le vor mânca niciodată. Omleta e mâncată doar de tirani, cei mâncaţi sunt victimele. Asta este filozofia omletei: omleta te transformă în fel de mâncare. Tiranii sunt nişte consumatori de un anumit tip. Ei nu prea împart, cel mult povara crimei cu complicii lor. Dar nu împart beneficiile, pentru că beneficiile sunt piramidele pe care le ridică, dar nu pentru a omagia naţiunile, ci pentru a se omagia pe ei înşişi.

Jurnalist: Oare cum ar fi arătat istoria comunismului din ultimele decenii dacă această carte nu ar fi?

Ioan Stanomir: Sigur este o carte care a însemnat enorm. Prefaţa americană a ediţiei este scrisă de Martin Malia. Datorăm lui Martin Malia şi Richard Pipes contribuţii enorme la luminarea acestui parcurs al comunismului şi cred că lupta de clasă nu este terminată. Lupta de clasă este lupta resentimentului şi resentimentul continua.

Jurnalist: De altfel, despre resentiment, despre discursul urii, despre cruzime, poate în toamna acestui an, în marginea unei alte cărţi despre temele acestea semnată tot de Stephane Courtois... De ce e aşa de greu de navigat istoria comunismului?

Ioan Stanomir: Pentru că te pune în faţa diferitelor chipuri ale umanităţii: laşitate, oroare, curaj, eroism, le ai pe toate în faţa.

Jurnalist: E nevoie şi de un ghidaj obligatoriu, de un ghidaj etic, de o busolă morală la purtător?

Ioan Stanomir: Cred că în privinţa totalitarismului nu poţi să fii indiferent etic. Eu, nefiind istoric, îmi permit această judecată. Cunoaşterea istorică nu poate fi amorală în acest caz.

Jurnalist: Putem fi optimişti în sensul acesta? E ceva care a murit definitiv din ideea comunistă?

Ioan Stanomir: Pasiunile umane nu mor niciodată. Se pot transforma, dar de murit nu mor niciodată. Dar, cum spunea Francisc Munteanu, statuile nu mor niciodată. Cred că e titlul unui roman de Francisc Munteanu, autorul Pistruiatului, minunatul film în care juca şi comisarul ce acuză, şi colegul... Mircea cel Mare este filmul de crepuscul, pentru că Sergiu Nicolaescu a elaborat un adevărat cântec de lebădă al ceauşismului târziu. A făcut o pauză, după care a mai elaborat un film abject, Oglinda, în care avea ca principal obiectiv recuperarea unui personaj admirat în România de astăzi, Ion Antonescu. Toate se leagă: de la daci, Nicolae Ceauşescu, Ion Antonescu, drumul este sigur. Nu te poţi pierde dacă ai ca busolă abjecţia, şi Sergiu Nicolaescu cam asta a avut ca busolă.

Jurnalist: Dincolo de toate, nu mari speranţe, dar măcar speranţe anticomuniste, împotriva comunismului... Mă refer pur si simplu la confruntarea comunismului.

Ioan Stanomir: Anticomuniştii nu au o soartă prea veselă. Se poate trăi şi fără speranţă. Nu se poate trăi dacă renunţi complet la demnitatea umană. Dar fără speranţă se poate trăi. Demnitatea umană, uneori, te condamnă să nu ai speranţă.