Speranţa începe să dispară în Israelul post-Sharon

Din 4 ianuarie 2006, data în care Ariel Sharon a intrat într-o comă profundă, Israelul a suferit transformări profunde. Ţara poartă în bună parte amprenta generalului care nu credea în acordurile de pace şi care, dacă ar mai fi deschis azi ochii, ar fi zâmbit mulţumit că visele i s-au îndeplinit, notează miercuri într-un editorial ziarul El Pais.

Israelul este azi o ţară mai radicalizată şi, mai ales, mai sceptică, în care tot mai puţine persoane au încredere în pacea cu palestinienii. Iar aceasta pentru că semnalele transmise de Sharon de-a lungul anilor - de predominare a forţei asupra diplomaţiei şi a soluţiilor unilaterale asupra negocierilor - au prins rădăcini adânci.

În pofida eforturilor Washingtonului de a resuscita negocierile, aproape nimeni nu mai crede, în Israel, că va exista o soluţionare negociată. Israelienii cred cel mult într-o gestionare a unui conflict pe care îl consideră inevitabil. Nici măcar Sharon nu credea că prin cedarea de teritorii palestinienilor va fi posibil un acord de pace. Retragerea coloniştilor evrei din Gaza, pe care Ariel Sharon a ordonat-o în 2005, este pentru majoritatea israelienilor dovada că nu există un acord posibil şi că în pofida expulzării evreilor din fâşie, rachetele palestiniene au continuat să cadă.

Pentru israelianul de rând nu contează că atacurile mişcării Hamas răspund sau nu agresiunilor armatei evreieşti şi că localnicii din Fâşie au suferit aproape un deceniu de blocaj fluctuant şi asfixiant din partea Israelului.

Nu contează nici că plecarea din Gaza a fost urmată de un avânt al extinderii aşezărilor în Cisiordania care nici nu a început şi nici nu s-a terminat cu Sharon. Dar pe care temutul 'Arik' a impulsionat-o ca niciun alt premier. Sharon a fost strategul care a propus colonizarea permanentă a Cisiordaniei. El a vrut să redefinească şi să lărgească frontierele Israelului, care azi se adâncesc mai mult ca oricând în teritoriile palestiniene.

Această sete de cuceriri, alături de campaniile militare brutale pe care le-a lansat generalul, au dăunat grav imaginii internaţionale a Israelului şi a sădit în cetăţeni o atitudine defensivă, de neîncredere în faţa medierii internaţionale.

Pentru extremiştii colonizatori, expulzarea din Gaza a însemnat o mare traumă existenţială. Nu au crezut niciodată că Sharón, protectorul lor, îi va trăda. Dar aşa a fost: 8.000 de colonişti evrei purtând kipa pe cap au expulzaţi cu forţa. Trauma lor s-a transmis după zece ani la o generaţie mai radicală, la tinerii antisistem care îi atacă pe palestinieni şi pe proprii militari şi care au învăţat de la părinţii lor să nu aibă încredere în guvernanţi; chiar dacă se numesc Ariel Sharon.

Coloniştii evrei, mai mult sau mai puţin moderaţi, sunt practic singurii israelieni de care mai ştiu azi palestinienii de rând. Îngrădiţi de zidul înalt de beton, pe care Sharon l-a construit după a doua Intifada, palestinienii au devenit la rândul lor nişte necunoscuţi pentru vecinii lor israelieni. Iar această lipsă de cunoaştere reciprocă îngreunează empatia - un sentiment care alături de speranţă înregistrează niveluri istorice minime în Israelul post-Sharon.