Spectacol eveniment la Sala Radio. Cristian Mandeal a dirijat Brahms şi Beethoven
Revenit ca invitat la pupitrul Orchestrei Naţionale Radio, Cristian Mandeal ne-a propus un splendid spectacol- Concertul nr 2 în si bemol major pentru pian şi orchestră, de Johannes Brahms şi Simfonia a III-a (Eroica) în mi bemol major, op.55, de Ludvig van Beethoven, care s-a ţinut cu casa închisă, vineri, la Sala Radio.
J. Brahms este muzicianul care reuşeşte să transmită culori şi străluciri cromatice prin sunete. „Ca într-un torent tumultuos, părea că totul e reunit în aceeaşi cascadă peste ale cărei unde înspumate străluceşte un curcubeu paşnic, în timp ce pe maluri roiesc fluturi şi se aude cântec de privighetori”. Aşa îl descoperea Robert Schuman pe Brahms.
Între primul său concert pentru pian şi Concertul nr.2 în si bemol major pentru pian şi orchestră, au existat 22 de ani, astfel încât, această lucrare romantică este expresia deplinei măiestrii artistice a lui Brahms.
Prima parte- Allegro non troppo- se deschide cu un dialog între pian şi alămuri, prezentând tema Concertului şi evoluând sub deschiderile fastuoase ale arpegiilor desfăşurate pe toată claviatura. Valuri de lirism temperează fiecare creştere de sonoritate, creând senzaţia unor efuziuni sentimentale grandioase. Urmează Scherzoul (pe care Brahms în numea „un mic şi frumos scherzo”) cu accente temperamentale apropiate oarecum de factura pianisticii lui Liszt. Partea a treia- Andante- readuce poezia. Brahms propune o evoluţie muzicală solistică în care violoncelul se alătură pianului, în care accentele tandreţei tipic vieneze se rafinează într-o poezie sublimă. Finalul aduce concluzia. Tempoul ales de compozitor, Allegretto grazioso, caracterizează şi concepţia clasicizantă a deznodământului care nu trebuie să rezolve un conflict, ci să întregească o armonioasă istorie de iubire.
Partea solistică de pian a fost semnată remarcabil de Oxana Corjos. Deşi Concertul nr.2 de Brahms este unul dintre cele mai grele pentru pianist, solicitând o mare virtuozitate tehnică, interpretarea Oxanei Corjos a dovedit admirabilă siguranţă şi claritate. Sub mâinile artistei, pianul devenea fie scânteietor în mii de culori, fie tumultos ca apa cascadei, fie delicat ca foşnetele florilor.
Partitura a avut premiera absolută la Budapesta, în noiembrie 1881, cu Brahms însuşi ca solist şi a înregistrat un succes de public imediat, ceea ce l-a determinat pe compozitor să înceapă un periplu european pentru a-şi interpreta creaţia în mai multe oraşe.
Simfonia Eroica - din partea a doua a serii muzicale- a fost dedicată iniţial lui Napoleon, conducător despre care Beethoven credea, la momentul conceperii lucrării sale, că va inspira şi va conduce o Europă bazată pe principii umanitare. În ciuda faptului că Beethoven şi-a retras ulterior dedicaţia către Napoleon, motivele fiind încă dezbătute şi discutate de muzicologi, simfonia sa a fost inspirată de personalitatea şi viaţa marelui geniu militar. Ea rămâne cea mai lungă simfonie a sa şi una dintre cele mai impunătoare simfonii create vreodată, marcând atât creaţia lui Beethoven, cât şi istoria muzicii.
Terminată în 1804, simfonia poate fi asociată cu propriul destin al compozitorului. Eroic în prima parte, dezolant în cea de-a doua, surprinzător în secţiunea mişcării a treia, apoteotic şi voluntar în final. Simfonia se deschide fără introducere lentă. Prima temă este introdusă de violoncele, melodia fiind încheiată de viorile principale, întreaga desfăşurare fiind caracterizată de o remarcabilă armonie şi o tensiune ritmică. Allegro con brio aduce noutăţi în structura sonatei. Partea a doua, Adagio assai este un Marcia funebre. Noutatea provine aici din transferul structurilor lirice lente spre o muzică de caracter. Aducerea, după această parte, a unui Scherzo, face parte din strategia compozitorului, care umple astfel sala de vivacitatea şi dinamismul unor bătălii câştigate. Se trece astfel într-un iureş sublim şi neaşteptat al lui Allegro molto, cascadă de sunete care ne poartă spre marea surpriză a unei teme duble cu variaţiuni, soluţie inexistentă până la această simfonie pentru partea de încheiere. Lucrarea are un destin apoteotic, obţinându-şi dreptul la nemurire în rândul celor mai măreţe simfonii ale lumii.
Trup şi suflet alături de orchestră, mişcându-se odată cu sunetele ei, Cristian Mandeal ne-a oferit un spectacol cu aceeaşi virtuozitate pe care o cunoaştem deja, însă, fără a ne surprinde mai puţin.
În cei peste 40 de ani de activitate dirijorală neîntreruptă, Cristian Mandeal şi-a exercitat profesia în România şi în străinătate. Ca dirijor principal şi director general al Filarmonicii „George Enescu” (1991 – 2009) a ridicat nivelul acesteia la cote deosebit de înalte, lăsând în urmă o instituţie – etalon pentru România. A fost director artistic la Northern Israelian Orchestra - Haifa (1999 - 2002) şi la Orchestra Naţională Bască - San Sebastian (2001 – 2008), dirijor permanent la „Orchestra Haydn” din Bolzano e Trento (2000 – 2003); dirijor oaspete principal al Orchestrei „Halle” Manchester (2003 – 2008) - primul deţinător al acestui titlu în întreaga existenţă de 150 de ani a acestei orchestre, al Filarmonicii din Belgrad (stagiunea 2006 – 2007) şi al Filarmonicii din Copenhaga.
Cristian Mandeal a dirijat peste 60 de prime audiţii absolute, în special ale compozitorilor români, dar şi străini, o parte dintre acestea fiindu-i dedicate. Este un promotor neobosit al lui George Enescu, programându-i muzica pe toate meridianele. Printre altele, a dirijat opera „Oedipe” în primă audiţie britanică (la Festivalul de la Edinburgh - 2002) şi italiană (Teatro Lirico di Cagliari, 2005). Din 2008 este Preşedintele Societăţii „George Enescu” din Londra.
Un punct de mare interes în ultima perioadă de activitate a lui Cristian Mandeal îl reprezintă colaborarea cu Orchestra Română de Tineret pe care o cultivă, educă şi dirijează constant începând din 2008.
Oxana Corjos şi-a însuşit primele noţiuni muzicale din copilărie, fiind parte a unei familii de muzicieni. A urmat apoi cursurile Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, unde a studiat cu maestrul Dan Grigore.
A fost distinsă cu numeroase premii obţinute la concursurile organizate la Roma, în anul 1991 şi la Barcelona, în anul 1986. Anul 1992 i-a adus pianistei Premiul “Cella Delavrancea”. De-a lungul timpului, Oxana Corjos a avut prilejul de a colabora cu dirijori precum: Jin Wang, Ilarion Ionescu-Galaţi, Misha Katz, Cristian Mandeal, Gian Luigi Zampieri, Jan Stulen, Petre Sbârcea, Gheorghe Costin, Emil Simon, Corneliu Dumbrăveanu, Cem Mansur, Nicolae Moldoveanu.
În ţară, Oxana Corjos a susţinut concerte alături de cele mai reprezentative orchestre, precum şi cu Orchestra Naţională Radio, Orchestra de Cameră Radio, Orchestra Filarmonicii George Enescu. Turneele în Elveţia, Republica Moldova, Spania şi Italia au adus pianistei o serie de succese, publicul şi critica de specialitate apreciind la superlativ prestaţiile sale artistice.
