Sistemul monetar actual se îndreaptă spre o prăbuşire

Mulţi economişti presupun în mod incorect că o economie în creştere necesită, de asemenea, un stoc monetar în creştere, presupunând că o creştere economică dă naştere unei cereri mai mari de bani. Potrivit Mises Institute, se consideră că, în cazul în care nu se măreşte masa monetară pentru a facilita creşterea schimburilor comerciale, se va ajunge la o scădere a preţurilor bunurilor şi serviciilor, ceea ce va destabiliza economia şi va duce la o recesiune economică.

Unii comentatori consideră că lipsa unui mecanism flexibil de coordonare a cererii în raport cu oferta de monedă este principalul motiv pentru care etalonul aur conduce la instabilitate. Ideea este că, în raport cu cererea tot mai mare de bani din cauza creşterii economice, oferta de aur nu creşte suficient de repede. Astfel, pentru a preveni şocurile economice cauzate de dezechilibrele dintre cererea şi oferta de monedă, Fed trebuie să se asigure că cererea şi oferta sunt sincronizate. În consecinţă, ori de câte ori apare o creştere a cererii de bani, Fed trebuie să răspundă cu bani noi pentru a menţine stabilitatea economică.

Deoarece creşterea masei monetare are o asemenea importanţă, nu este surprinzător faptul că economiştii caută în permanenţă rata „optimă” de creştere a masei monetare. De exemplu, şeful şcolii de gândire monetariste, Milton Friedman, a susţinut că banca centrală ar trebui să ţintească rata de creştere a masei monetare la un procent fix. Conform acestei teorii, dacă un procent fix de inflaţie (de exemplu, 3% pe an) este menţinut pe o perioadă îndelungată, se va instaura o eră de stabilitate economică.

Întreaga idee că banii trebuie să sporească pentru a susţine creşterea economică dă impresia că banii susţin economia. Potrivit lui Rothbard:

Banii, ca atare, nu pot fi consumaţi şi nu pot fi folosiţi direct ca bunuri ale producătorilor în procesul de producţie. Banii în sine sunt, prin urmare, neproductivi; sunt stocuri moarte şi nu produc nimic.

Banii nu susţin şi nici nu finanţează activitatea economică. Mijloacele de subzistenţă sunt economiile, investiţiile de capital şi creşterea producţiei de bunuri de consum. Prin îndeplinirea rolului de mijloc de schimb, banii facilitează pur şi simplu fluxul de bunuri şi servicii.

Persoanele fizice doresc mai multă putere de cumpărare, nu mai mulţi bani

Persoanele fizice nu doresc o sumă mai mare de bani în buzunare, ci doresc mai multă putere de cumpărare. Pe o piaţă liberă, la fel ca în cazul altor bunuri, preţul banilor este determinat de cerere şi ofertă. Toate celelalte lucruri fiind egale, o scădere a ofertei de bani determină o creştere a puterii de cumpărare a banilor (PPM). Dimpotrivă, puterea de cumpărare scade odată cu creşterea ofertei de bani. În cadrul unei pieţe libere, nu există „prea puţini” sau „prea mulţi” bani. Atât timp cât pieţei i se permite să se limpezească, nu poate apărea niciun „deficit de bani”.

Potrivit Mises, deoarece funcţionarea pieţei tinde să determine starea finală a puterii de cumpărare a banilor la un nivel la care oferta şi cererea de bani coincid, nu poate exista niciodată un exces sau un deficit de bani. Fiecare individ şi toţi indivizii împreună se bucură întotdeauna pe deplin de avantajele pe care le pot obţine din schimbul indirect şi din utilizarea banilor, indiferent dacă volumul total de bani este mare sau mic.... serviciile pe care le prestează banii nu pot fi nici îmbunătăţite, nici reparate prin modificarea ofertei de bani.... Volumul de bani disponibil în întreaga economie este întotdeauna suficient pentru a asigura tuturor tot ceea ce fac şi pot face banii.

Odată ce piaţa a ales o anumită marfă ca monedă, stocul dat de această marfă va fi suficient pentru a asigura serviciile pe care banii le furnizează. Prin urmare, pe o piaţă liberă, întreaga idee a ratei optime de creştere a banilor este absurdă.

Modul în care certificatele de hârtie au înlocuit aurul ca monedă

Iniţial, banii de hârtie nu erau consideraţi bani, ci doar un reprezentant al aurului (adică un substitut al banilor). Diferitele certificate de hârtie erau creanţe asupra aurului care era depozitat la bănci. Deţinătorii de certificate de hârtie le puteau converti în aur ori de câte ori considerau necesar. Deoarece oamenilor li s-a părut mai convenabil să folosească certificate de hârtie pentru a face schimb de bunuri şi servicii, aceste certificate au ajuns să fie considerate bani.

Deşi convenabile, certificatele de hârtie acceptate ca mijloc de schimb deschid calea practicilor frauduloase. Băncile ar putea fi tentate să îşi majoreze profiturile împrumutând certificate care nu erau acoperite de aur. Într-o economie de piaţă liberă, o bancă care emite în exces certificate ar constata rapid că valoarea de schimb a certificatelor sale, în termeni de bunuri şi servicii, va scădea.

Pentru a-şi proteja puterea de cumpărare, deţinătorii de certificate neacoperite de bancă vor încerca probabil să le transforme înapoi în aur. Dacă toţi aceştia ar cere în acelaşi timp aurul înapoi, banca ar intra în faliment. Prin urmare, pe o piaţă liberă, ameninţarea falimentului ar împiedica băncile să emită certificate de hârtie negarantate cu aur. Aceasta înseamnă că, într-o economie de piaţă liberă, banii de hârtie nu îşi pot asuma o „viaţă proprie” şi nu pot deveni independenţi de banii de marfă.

Cu toate acestea, guvernul poate ocoli disciplina pieţei libere. Acesta poate emite un decret care face legal ca băncile să nu răscumpere certificatele în aur (de exemplu, să suspende plăţile în specii). Odată ce băncile nu sunt obligate să răscumpere certificatele, sunt generate oportunităţi de profituri mari, cu mai puţine consecinţe. Acest lucru stimulează băncile să urmărească o expansiune neîngrădită a ofertei de certificate fiat. Expansiunea neîngrădită a certificatelor creşte probabilitatea declanşării unei creşteri galopante a preţurilor bunurilor şi serviciilor, care poate duce la prăbuşirea economiei de piaţă. Pentru a preveni o astfel de prăbuşire, oferta de certificate trebuie gestionată. Acest lucru poate fi realizat prin înfiinţarea unei bănci monopoliste (adică o bancă centrală care gestionează expansiunea certificatelor).

Pentru a-şi afirma autoritatea, banca centrală introduce certificatul său fiat, care înlocuieşte certificatele diferitelor bănci. Certificatul băncii centrale este garantat integral de certificatele bancare, care au legătură istorică cu aurul (de unde şi puterea de cumpărare continuă după eliminarea aurului). Certificatul băncii centrale, etichetat drept „bani” (adică mijloc legal de plată), serveşte şi drept activ de rezervă pentru bănci. Acest lucru permite băncii centrale să stabilească o limită pentru expansiunea creditului de către sistemul bancar. (Puterea de cumpărare a „banilor” băncii centrale este stabilită datorită faptului că diferite certificate, care au putere de cumpărare, sunt schimbate pentru certificatul băncii centrale la o rată fixă).

S-ar părea că banca centrală ar putea gestiona şi stabiliza sistemul monetar. Adevărul, însă, este exact invers. Pentru a gestiona sistemul, banca centrală trebuie să genereze în mod constant bani „din nimic” (adică inflaţie) pentru a împiedica băncile să dea faliment unele altora în timpul compensării cecurilor lor. Acest lucru duce la scăderi persistente ale puterii de cumpărare a banilor şi denaturează structura preţurilor şi structura producţiei, ceea ce destabilizează întregul sistem monetar.

Indiferent de schema adoptată de banca centrală (de exemplu, pomparea de bani în funcţie de creşterea economică sau pomparea de bani la o creştere constantă). Indiferent de modul de injectare monetară, ciclurile boom-bust vor deveni probabil mai feroce pe măsură ce trece timpul.

Schema lui Milton Friedman de a fixa rata de creştere monetară la un anumit procent nu rezolvă problema. La urma urmei, un procent fix de creştere este tot creştere monetară, ceea ce duce la schimbul a nimic pentru ceva (adică sărăcirea economică şi ciclul boom-bust). Nu este surprinzător faptul că banca centrală trebuie să recurgă întotdeauna la injecţii monetare mari atunci când există o ameninţare pentru economie din partea diferitelor şocuri. O astfel de pompare monetară este cauza principală care epuizează economiile şi potenţialul de investiţii de capital prin schimbul de nimic pentru ceva.

Cât timp poate banca centrală să menţină în funcţiune sistemul actual depinde de starea economiilor şi a acumulării de capital. Atât timp cât acestea sunt în expansiune, banca centrală va reuşi probabil să menţină economia înfloritoare. Odată ce economia intră în recesiune economică din cauza unei scăderi a stocului de capital, orice încercare a guvernului său a băncii centrale de a relansa economia va eşua. Aceste încercări nu numai că nu vor reuşi să revigoreze economia, dar vor reduce şi mai mult şi vor inhiba economiile şi investiţiile de capital, prelungind astfel criza economică.

În această privinţă, sursa citată afirmă că un punct esenţial al filosofiei sociale a intervenţionismului este existenţa unui fond inepuizabil, care poate fi exploatat la nesfârşit. Întregul sistem al intervenţionismului se prăbuşeşte atunci când această „fântână” este secată: Principiul Moş Crăciun se lichidează singur.