Scandal în justiţie. Stanomir: E firesc ca noi să ne dispensăm de o resursă umană preţioasă la 48–50 de ani?
Politologul Ioan Stanomir a apreciat, într-o intervenţie la Digi24, că pensionarea magistraţilor la vârste de 48–50 de ani, în condiţii salariale şi de pensii speciale mult peste media altor categorii, reprezintă o pierdere nejustificată de resursă umană pentru sistemul de justiţie. În viziunea sa, experienţa acumulată de judecători şi procurori ar trebui pusă mai mult timp în slujba cetăţenilor.
"Eu, în general, nu comentez punctele de vedere ale celor care reprezintă o instituţie (referire la reacţia şefei CSM - n.r.). Vreau însă să fiu foarte clar. Aici nu este o discuţie pe fondul procedurii, pe fondul actului de justiţie. Noi nu discutăm aici despre regândirea Codului de Procedură Penală. Nu discutăm aici despre reforma Codului Penal. Noi discutăm despre o situaţie care e cel puţin discutabilă: ieşirea la o vârstă destul de fragedă din profesie, în nişte condiţii salariale evident superioare altor categorii. Trebuie ca telespectatorii să înţeleagă formarea — şi spun o banalitate şi îmi cer scuze pentru asta — formarea unui judecător, a unui procuror este un act care se întinde pe foarte mulţi ani. Experienţa — iarăşi spun o banalitate — se câştigă prin confruntarea cu cazuri, cu speţe", a declarat Ioan Stanomir.
Potrivit analistului, judecătorii şi procurorii au dreptate să spună că profesia lor este importantă pentru că toată viaţa noastră este încadrată într-o ţesătură juridică - de la dreptul de proprietate intelectuală, la libertatea individuală şi la Constituţie — totul trece prin drept.
Ce problemă ridică Stanomir
"Întrebarea este: dacă ai căpătat atât de multă experienţă şi ai beneficiat şi de o plată generoasă din partea statului al cărui servitor eşti, nu este bine, totuşi, ca această activitate să se prelungească şi către ani în care această experienţă să poată fi pusă în serviciul cetăţenilor? Pentru că există un contraargument evident. Dacă privim la societăţile care au o mai mare credibilitate în ceea ce priveşte actul de justiţie, vom observa că, de multe ori, la nivelul instanţelor superioare, vârsta este înaintată. Şi că a fi, de exemplu — cu toată politizarea numirilor — judecător la Curtea Supremă a Statelor Unite nu este începutul, ci încununarea unei cariere.
Or, întrebarea, şi aici cred că trebuie discutat — nu în insulte, nu în sofisme, ci pe fond: este firesc ca noi, totuşi, să ne dispensăm de o resursă umană preţioasă la 48–50 de ani? Eu cred că este inacceptabil ca un om care are cel puţin — dacă îl ajută sănătatea — 10 ani de maturitate maximă să nu îşi servească ţara şi pe colegii săi.
Fiindcă aceasta este diferenţa dintre avocaţi — cu tot respectul pentru profesia lor atât de importanţă — şi procurori şi judecători, pe de altă parte. Procurorii instrumentează cazurile în numele cetăţenilor, iar judecătorii administrează justiţia în numele republicii noastre. De aceea, ei sunt numiţi de către Preşedinte.
La ceea ce face referire doamna preşedintă a Consiliului Superior al Magistraturii, când vorbeşte de decretul de pensionare, decretul de eliberare din funcţie — simplul fapt că eşti numit printr-un decret arată că eşti posesorul unei legitimităţi extraordinare. Şi aveţi dreptate: când termenele se prelungesc foarte mult în cazul unora şi se scurtează foarte mult în cazul altora, noi ce încălcăm? Încălcăm un principiu fundamental şi constituţional, domestic şi european: dreptul la un proces echitabil.
Cetăţenii acestei ţări asta văd: că asistenţa juridică dobândită gratuit nu valorează nimic, pe de o parte, şi, pe de altă parte, că ochii unui judecător nu sunt neapărat indiferenţi la cei pe care îi judecă. Şi este o foarte mare problemă. Cum se dau deciziile judecătorilor? Condamnare cu suspendare? Condamnare cu executare? Pentru că se vorbeşte foarte mult de valoarea socială. Dar judecătorul nu trebuie doar să interpreteze legea. El trebuie să facă şi o judecată de natură etică între cel care devalizează o instituţie publică şi cel care sustrage un portofel. Care este diferenţa între cel care agresează o femeie, o doamnă, într-un mod teribil şi cel care dă un pumn pe stradă? Este o diferenţă, totuşi.
De aceea avem, de exemplu, Inspecţia Judiciară — pentru a vedea dacă anumite acte de justiţie nu ies din perimetrul normalităţii. Tragedia este că Inspecţia Judiciară — cum ştiţi foarte bine — de multe ori este folosită de puterea executivă şi de propriii colegi pentru a hăitui pe cei care nu se încadrează în linii.
Încă o dată: există o politică a magistraţilor. CSM-ul, poate că trebuie să înţeleagă telespectatorii, în proporţie de 90%, cuprinde magistraţi aleşi de colegi şi reprezentanţi ai societăţii civile aleşi de Parlament, care sunt tot politici. Deci, CSM-ul este cel care se autoreglementează şi este singurul gardian care veghează la această aplicare corectă a regulilor privitoare la magistraţi. Este o responsabilitate imensă şi, în momentul în care CSM-ul abdică de la misiunea sa, nu există altă instituţie care să îi ia locul.
Preşedintele poate, într-adevăr, să participe la şedinţele CSM, poate să-şi facă simţită prezenţa, poate să argumenteze, dar CSM-ul — şi asta trebuie să înţeleagă telespectatorii şi cetăţenii acestei ţări — este o afacere a magistraţilor în sens larg, iar modul în care ei fac şi desfac este principal responsabilitatea lor, dar care se extinde la nivelul întregii societăţi.
Ministrul Justiţiei, cum aţi observat, este foarte bine pregătit de domnia sa şi de colegi cum să pună cuvintele în mişcare. Vedeţi, poate sunt impopular în ce spun, dar educaţia de drept este educaţia cuvintelor. Nu există adevăr, există adevăr judiciar, care se creează de către oameni. Ca atare, un judecător, un procuror, un avocat — toţi aceşti domni şi doamne sunt artişti ai cuvântului. Interpretează, creează nişte realităţi. Ministrul Justiţiei, la rândul său, vine din această profesie. Dar ei pot crea realităţi care să conducă la pierderea unor sume importante. În schimb, la educaţie e foarte uşor să fii brutal, pentru că ai în faţă, de fapt, nişte oameni care cu ce te pot ameninţa? Cu greva. Şi am mai văzut greve în trecut.
Cred că în momentul în care compatrioţii noştri vor vedea, vorba lui Grigore Alexandrescu, că „egalitate, dar nu pentru căţei”, şi că Samson şi Samurache sunt categorii… Acum nu cred că mai ştie lumea cine e Grigore Alexandrescu. Reformulez, că nu e pe TikTok. Dar oamenii vor înţelege că un chihuahua nu e la fel de periculos ca un dog german sau un doberman. Vor înţelege, de fapt, că e mai uşor să împovărezi pe cei care oricum vor plăti decât să negociezi articulat şi hotărât pentru a rezolva o problemă care nu ţine de funcţionarea justiţiei, ci de statutul salarial şi financiar al magistraţilor.
Că vedeţi, în toate aceste dezbateri, nu se vorbeşte despre calitatea actului de justiţie, se vorbeşte doar despre bani. Ori, cred că s-a spus şi istoricul acela: trebuie să discutăm şi despre calitatea actului de justiţie. Cum ajungem ca magistraţii să fie mai puţin împovăraţi, pentru ca şi conştiinţele lor să fie mai puţin împovărate. Pentru ca actul de justiţie să fie corect, transparent şi echitabil."
