Rusia urma să adere la NATO în 1994, Germania s-a opus - anchetă Spiegel

La începutul anilor 1990, administraţia preşedintelui american Bill Clinton a luat în considerare serios posibilitatea admiterii Rusiei în NATO, arată documente obţinute de Spiegel.

Principalul obstacol era guvernul german condus de cancelarul Helmut Kohl.

Revista germană a studiat documente anterior confidenţiale provenite de la Institutul de Istorie Contemporană, precum şi din arhiva personală a unuia dintre participanţii la evenimente, şi relatează ce considerente i-au ghidat pe Clinton, Kohl, preşedintele rus Boris Elţîn şi subordonaţii lor şi cum au acţionat aceştia.

Elţîn declarase deja aderarea la NATO „obiectiv politic pe termen lung” al Rusiei în 1991, înainte de prăbuşirea oficială a URSS. Fostele ţări ale Pactului de la Varşovia (blocul estic condus de Uniunea Sovietică) făcuseră aceeaşi afirmaţie, iar ministrul rus de externe Andrei Kozîrev ceruse administraţiei americane să trateze Rusia în acelaşi mod în care trata alte „noi democraţii”.

La Moscova, se credea că, de la negocierile privind unificarea Germaniei din 1990, există o „înţelegere de bază”: Rusia (pe atunci URSS) renunţa la hegemonia asupra Europei de Est, iar în schimb Occidentul o recunoştea ca partener politic şi militar egal.

Partea rusă consideră că şi-a îndeplinit partea din acest acord informal. Ţările care fuseseră odată sateliţi sau republici sovietice doreau să adere la NATO în principal pentru a obţine garanţii de securitate în cazul în care Rusia ar fi încercat din nou să le domine. Elţîn şi aliaţii săi considerau aceste temeri nefondate şi, în ianuarie 1994, în timpul vizitei lui Clinton la Moscova, au propus o soluţie neaşteptată: să se admită mai întâi Rusia, iar apoi celelalte ţări est-europene. Clinton nu a fost de acord cu această ordine.

La summitul NATO de la Bruxelles din ianuarie 1994, alianţa a aprobat în principiu programul Parteneriatul pentru Pace, care prevedea cooperarea militară cu fostele ţări ale Pactului de la Varşovia. Strobe Talbott, trimisul special american pentru fosta Uniune Sovietică şi prieten personal al lui Clinton, a zburat direct de la Moscova la Bruxelles şi a informat aliaţii că Statele Unite considerau extinderea NATO spre est ca fiind un fapt împlinit şi că Rusia ar trebui admisă în alianţă în aproximativ zece ani.

Deja în august 1994, când Parteneriatul pentru Pace a început să funcţioneze – şi Rusia a devenit cel mai important participant la program –, diplomaţii germani au raportat de la Washington la Berlin că poziţia lui Clinton şi Talbott nu găsea sprijin în Departamentul de Stat, Pentagon, CIA şi nici măcar în Casa Albă (evident, în Consiliul Naţional de Securitate al SUA).

Perspectiva admiterii Rusiei în NATO a stârnit numeroase obiecţii în rândul aliaţilor europeni, în special în Germania: cancelarul Kohl, vicecancelarul şi ministrul de externe Klaus Kinkel şi ministrul apărării Volker Rühe s-au opus cu toţii. Aceştia considerau că aderarea Rusiei ar fi dus la o accentuare a contradicţiilor interne din cadrul alianţei, care ar fi devenit astfel ineficientă. Politicienii germani nu erau siguri că Rusia va rămâne pe calea reformelor democratice şi de piaţă şi se temeau că ar putea deveni din nou o ameninţare pentru Europa, aşa cum fusese în timpul Războiului Rece – şi atunci ar fi fost mult mai dificil să îi reziste dacă ar fi fost membră a NATO, care fusese creată tocmai pentru a o ţine în frâu.

Principală obiecţie era că, dacă Rusia ar fi intrat în conflict cu, să zicem, China, soldaţii europeni ar fi trebuit să plece la război în cealaltă parte a continentului.

După cum notează Der Spiegel, un deceniu mai târziu, cancelarul german Angela Merkel a ridicat o obiecţie similară cu privire la aderarea Ucrainei la NATO – doar că Rusia era deja în locul Chinei. Şi întrucât deciziile privind admiterea de noi membri în NATO se iau numai în unanimitate, nici Rusia, nici Ucraina nu au fost acceptate în cele din urmă în alianţă.

În acelaşi timp, în 1994, guvernul german a evitat cu grijă să se opună public admiterii Rusiei, pentru a nu strica relaţiile bilaterale cu Moscova. Când Kozîrev, un fervent susţinător al integrării Rusiei în structurile occidentale, l-a întrebat direct pe omologul său german Klaus Kinkel care era problema, acesta a răspuns că alianţa „nu era pregătită în acel moment” pentru aderarea Rusiei – dar nu a ridicat obiecţii fundamentale.

Cancelarul Kohl a evitat cu totul acest subiect în comunicarea cu Elţîn. Iar Elţîn nu a ridicat această problemă, deoarece credea că are suficient sprijin din partea Statelor Unite. În acelaşi timp, Kohl a stabilit cu sârguinţă relaţii de prietenie între Rusia şi Germania, în primul rând legături comerciale, şi a considerat necesar să-l sprijine pe Elţîn în alegerile prezidenţiale programate pentru 1996.

Deşi consideră că ideile lui Clinton privind acceptarea Rusiei în NATO erau incomplete, Kohl era în acelaşi timp nemulţumit de preşedintele polonez Lech Walesa, care compara Rusia cu un urs care trebuie pus în cuşcă şi insista că ţara sa să adere la NATO cât mai curând posibil, fără a ţine seama de interesele membrilor alianţei, în special de relaţiile bilaterale dintre Germania şi Rusia.

Kohl a propus mai întâi admiterea Poloniei, Republicii Cehe şi Ungariei în UE şi amânarea extinderii NATO până în 2000. Dar Clinton a decis ca acest lucru ar dura prea mult. Drept urmare, negocierile oficiale privind aderarea acestor trei ţări la NATO au început în 1997, iar acestea au devenit membre ale alianţei în 1999. Ele au aderat la UE abia în 2004.

Situl Meduza punctează că Andrei Kozîrev scrie în memoriile sale din 2019 că problema aderării Rusiei la NATO a fost un „test decisiv” pentru el: dacă o acceptă, este o alianţă în apărarea lumii libere, dacă nu, este un bloc anti-rus. Modul în care a fost organizată extinderea NATO l-a convins că a doua opţiune era corectă.