Romanul Urma: Noul portret al vechiului demon din memoria noastră colectivă
alte articole
Romanul Urma, aparţinând mult-premiatului poet, prozator şi publicist Adrian Alui Gheorghe, ne oferă o incursiune ficţională în universul sumbru al închisorii de la Aiud, funestul loc al memoriei unde mii de prizonieri politici au fost schingiuiţi şi omorâţi. Abordarea sa este, însă, una cu totul inedită, pentru că, în mijlocul atmosferei tipice gulagului sunt presărate elemente de ironie, de umor şi chiar de fantastic. Comicul specific acestui roman coeziv şi puternic ritmat se remarcă îndeosebi prin limbaj şi tipare retorice repetate la nesfârşit, adesea pentru accentuarea analfabetismului şi vulgarităţii torţionarilor, dar şi prin qui pro quo-uri sau prin tehnica aşteptării frustrate.
Acţiunea romanului are loc în intervalul unei singure luni – între 18 noiembrie şi 17 decembrie 1960 – şi gravitează în jurul unor urme inexplicabile găsite de un gardian pe zăpada din curtea închisorii. Acesta, poreclit Cocoţoi, cu tipologia unui torţionar crud dar imbecil şi hoţ mânat de laşitate, raportează colonelului Mustea bizarul fenomen. La rândul său, acest ‘ofiţer’ este portretizat într-o manieră grotescă – un alcoolic „degradat pentru viol”. Totuşi, în ton cu atmosfera turnătoriei şi intrigilor – generalizată în acel context –, acesta suspectează o conspiraţie menită să îl dea jos din funcţie, lucru facil, fiindcă „în vremurile astea graniţa dintre datorie şi vinovăţie era foarte îngustă”.
Comandantul penitenciarului continuă întrucâtva seria acestor personaje, însă, are caracteristici care îl disting de ceilalţi troglodiţi. El a fost un „dezertor de pe Frontul din Est, ca individ care considera nejust războiul contra fraţilor din uresese, în fapt, dezertor fără nicio motivaţie ideologică, dar care ştiuse să se scoată.” Acest personaj este superior celorlalţi prin urmarea facultăţii timp de un an şi chiar prin legături genetice cu mediul cultural: „taică-său fusese în echipa de muncitori care trebuia să dărîme Coloana Infinitului.” El se întoarce din război nu din cauza vreunei vătămări eroice în luptă, ci a unei dizenterii. În plus, îşi găseşte scopul în viaţă: servirea „noii cauze” – aceasta fiindcă, oricum, „nu avea de ce să se lege pe lumea asta”. În plus, imaginea comandantul este păstrată imaculată de subalternul său Hegheduş, care îi camuflează escapadele în acele „locuri cu grad sporit de intimitate”. Direct sau indirect, ironia caustică şi umorul transpar din fiecare paragraf.
Urmele din zăpadă, care vin dinspre gardul triplu fortificat, fără a se întoarce însă, stârnesc tot felul de ipoteze, una mai surprinzătoare decât cealaltă. Geangu, obsedat de păstrarea postului său şi intimidat de colonelul Şoavă, suspectează o înscenare pusă la cale de la Centru pentru a-l da jos din funcţie. El regretă chiar faptul anunţării superiorilor despre acele urme stupide, care îl pot face de râs în faţa ameninţătorului Şoavă: „Poate că dacă nu ar fi provocat şedinţa aceea, inutilă, dacă nu ar fi stîrnit toată tevatura şi ar fi muşamalizat cazul, acum lucrurile ar fi intrat în normal”. Tacticile colonelului vizează să dea impresia controlului deplin al situaţiei – o reală obsesie a regimurilor comuniste – şi găsirea cât mai urgentă a unui ţap ispăşitor, dată fiind absenţa vinovatului: „Şi vîntul dacă mişcă prin curte de capul lui, cineva trebuie să o ia pe cocoaşă...!” Iată „eficienţa” sistemului totalitar în rezolvarea problemelor, foarte bine sugerată prin replica lui Şoavă.
La început, bieţii prizonieri speră cu naivitate la venirea americanilor sau a europenilor salvatori. Efectul spălării pe creier după anii lungi de detenţie este sugerat prin replicile lor: „ – E o comisie care va lua fiecare caz în parte, cei nevinovaţi vor fi eliberaţi [...]/ – Dar cine e vinovat aici?”
Reapariţia urmelor îl pune pe Geangu într-o mare dilemă: dacă anunţă fapta, se autocondamnă, dacă o ascunde, este luat drept complice, iar dacă o ignoră, va fi probabil turnat la superiori. Groaza de a-şi pierde postul îl determină pe comandant să îi mobilizeze pe gardieni pentru găsirea „vinovatului”, printr-o ideologie de două parale: „Fac planuri să fugă, să-şi bată joc de noi, de poporul muncitor, de conducerea de partid...!”. Regăsim aici încă un loc comunal paralogismelor (false argumente) comuniste, anume confundarea poporului cu partidul-stat – o parazitare identitară. Instrumentele de motivare? Insulta şi şantajul. Imperativul care încheie „discursul” de îmbărbătare? Nici mai mult nici mai puţin decât o înjurătură analfabetă: „Tu-i gîţii mă-sii!”
Deţinuţii sunt stau în condiţii mizerabile, unde întreaga lor existenţă este pusă sub semnul interdicţiei, unicul scop al păstrării lor în viaţă este chinul, iar cauza unică: ura gratuită şi organică faţă de prizonierii politici, atitudine care „intră în fişa postului” de torţionar. Orice formă de evadare, chiar şi visul, este culpabilă şi nepermisă: „Să le dăm realitate, să le-o băgăm pe nas [...] Nici să moară nu trebuie lăsaţi, că şi asta e o fugă...!” Totuşi, prizonierilor le rămâne această din urmă posibilitate de a părăsi în mod legal închisoarea de la Aiud, renumită pentru a sa „producţie bună de morţi”. Gardienii îi asemuie pe deţinuţi cu nişte cadavre vii, purtând în sine semnul morţii viitoare. Uneori, ei sunt priviţi chiar ca simple obiecte: „cinci bucăţi refuzau orice discuţie”.
Penitenciarul comunist apare ca o lume pe dos, cum putem vedea din conversaţia unui prizonier care, fiind întrebat dacă fusese arestat pentru uneltire împotriva statului, a răspuns: „-Nu, Statul mi-a furat mie casa, cariera, familia...! El a uneltit împotriva mea. Eu l-am slujit ca ministru, o vreme, el m-a sancţionat pentru că i-am fost loial.”
Ipotezele lansate de deţinuţii chemaţi la interogatoriu pentru a demasca vinovatul sunt abracadabrante: deţinutul Ţurel, frustrat de reprimarea îndelungată, fabulează despre vizitele erotice nocturne ale soţiei vrăjitoare a deţinutului Urdea, sfârşite prin plecarea femeii în zbor pe o mătură. Modul grav prin care Cocoţoi relatează fabulaţia este de un comic savuros. Geangu treptat începe să creadă în elucubraţiile „bandiţilor”, care se ţin lanţ, şi vădeşte urme de labilitate psihică, devenind tot mai nevrotic pe parcursul aflării noilor „mărturii”. De pildă, gardianul Bălăeţ, cu conştiinţa sa „surdo-mută”, îi dezvăluie comandantului cine este vinovatul. Un prizonier a recunoscut în final: „ – Că la el vine... Da, la el vine./ – Cine vine? Spune, dracului odată...! se enervă Geangu./ – Maica Domnului vine!”
Sub ameninţările implicite în sarcasmul colonelului Şoavă: „Dar eu te ţin de vorbă şi ei acum vă aşteaptă să le faceţi pătuţul, să le duceţi cafeluţa la pătuţ”, paranoia comandantului (tipică, prin extindere, liderilor totalitari) ajunge la paroxism. El devine tot mai slab, până acolo încât pare să schimbe rolurile cu Hegheduş într-un qui pro quo. Exasperat, Geangu cere gardienilor să întocmească rapoarte, deşi aceştia nu sunt deprinşi cu „munci «telectuale»”.
În afara urmelor, se mai anunţă limpede elementele fantasticului. La a doua cercetare a rapoartelor, Geangu găseşte unul scris de Iurie Moscaliuc, despre care află, însă, stupefiat că murise cu două luni mai înainte. În acest raport straniu scrie că deţinutul Gurii Lovin, fost iluzionist închis pentru atacarea din gelozie a unui comisar sovietic, poate fi vinovatul. Trecutul lui Gurii este interesant, el luând parte la spectacolele lui Constantin Tănase. Aici avem elemente de metaficţiune istoriografică, prin care realitatea epocii este presărată cu elementele ficţiunii. Sunt prezente fragmente de intertext preluate din sketch-urile reale ale lui Tănase, care i-au atras artistului moartea, cum ar fi cel cu „davai ceas”, sau cu „el tic, eu tac”, cu trimitere la ameninţarea sovietică.
Acum aflat în detenţie, Gurii caută să evadeze într-un univers paralel, imaginar, în care şi-a creat o familie ideală. El este cel mai profund personaj din întregul roman şi singurul deţinut non-politic. În timpul interogării lui Gurii are loc un spectacol onirico-fantastic, în care Gurii plimbă obiecte prin aer şi transformă chiar apa în vodcă, iar umplutura saltelelor în macaroane nesfârşite – pastişarea faptelor biblice binecunoscute. Comandantul, odată ce află de „puterile miraculoase” ale deţinutului Gurii Lovin, plănuieşte să le aplice asupra lui Şoavă şi începe să se dezumanizeze în chip comic şi grotesc: „Geangu a depăşit faza rîsului uman, acum a trecut la grohăit”.
În capitolele finale, realul se amestecă cu fantasticul într-un mod cvasi-patologic, angoasant, într-un mediu al obscurităţii şi echivocului. Astfel, în „Stop cadru” mortul Iurie Moscaliuc îşi face apariţia şi scrie raportul dorit, iar Barabancea şi Geangu, sub efectul licorii bahice (în fapt, apă coclită cu iluzia vodcăi) încep să cânte într-o scenă dionisiacă de un ridicol acut. Acest capitol îşi găseşte continuarea în „Stop cadru cu film voalat”, unde participanţii la interogatoriu se trezesc buimăciţi la realitate, iar unii încep să o ia razna, cum ar fi Popoiu şi Geangu. Acesta din urmă îşi începe delirul de-a dreptul, iar ochii îi devin bulbucaţi într-o secvenţă plină de corporalitatea violentă şi repulsivă a estetismului cinic. În urma episodului, comandantul este legat fedeleş şi dus la ospiciu.
„Pedeapsa cea mai mare” aplicabilă în penitenciar are loc în celula 199, unde „îl laşi pe om numai cu propriile lui gînduri”. Imaginaţia dezlănţuită în izolare provoacă alienarea şi, apoi, nebunia. Gândurile prizonierului devin judecătorii săi, scoţându-i la iveală orice vulnerabilitate ascunsă în suflet, şi exploatându-i sentimentul ratării şi al vinovăţiei. Lui Gurii Lovin îi apare un ţânţar care cântă şi cu care dialoghează într-o scenă de tip prosopopee, insecta dobândind trăsături umane. Nu ştim sigur dacă dialogurile sunt exclusiv rodul nebuniei prizonierului sau elemente de realism magic, ca în cazul urmelor şi a raportului lui Moscaliuc.
În aceeaşi atmosferă de clar-obscur, Gurii scoate dintr-o cârpă o hulubiţă albă, care îşi deapănă viaţa – o întrupare a hăituirii şi un posibil alter-ego al lui Gurii, care meditează asupra vorbirii ca fiind masca lipsei de libertate – compensări ale angoasei reprimării prin autosugestie, conştientă sau nu. Apoi, dintr-o bucată de pâine, Gurii dă naştere unui şobolan, cu care vorbeşte despre anularea individualităţii odată cu intrarea în închisoare, altă temă obsedantă: „Uite, aici în închisoare primul lucru pe care ni l-au luat a fost numele. Şi ne-au dat în loc nişte cifre.” Această strategie comunistă are ca scop crearea unor mase uniforme, de manevră. Oamenii devin, într-o schemă teleologică, simple piese în sistemul destinat slujirii Partidului. Gurii iese din celulă ca prin vis, ajungând apoi în curtea închisorii, unde îşi vede familia imaginară aşteptându-l. Chiar înainte de a fi împuşcat, deţinutul zăreşte tunelul de lumină (indiciu clasic al morţii), precum şi dublul său. Motivul dublului (doppelgänger, motiv literar folosit încă din epoca romantismului german) este, în sine, un memento mori, care subliniază încă o dată tipul de "libertate” care îl aşteaptă pe Gurii la capătul tunelului.
Romanul se încheie într-o manieră circulară, reluând nu doar motivul apariţiei urmelor, ci chiar textul propriu-zis de început, mai puţin numele personajelor. Acestea, însă, intră în aceleaşi tipologii. Ultimele cuvinte rostite aparţin colonelului Şoavă care, deşi aflat la limitele înţelegerii sale înguste, declamă din nou politica luptei, dusă până la absurd: „ – Ei, pînă aici le-a fost! Şi Dumnezeu dacă e, trebuie să dea socoteală...!”
Lumea romanescă zugrăvită în Urma ne transmite, în esenţă, absurdul unei tragedii atât de tenebroase din perioada cenuşie a istoriei noastre postbelice, încât fără „exorcizarea” prin comic a demonilor violenţei comuniste, reluarea ei „în stare crudă” ar fi într-adevăr dificil de îndurat.
