Imnurile comuniste ca unelte de manipulare a identităţii naţionale. Partea a III-a

Chiar dintru început, conducerea comunistă a iniţiat un amplu proces propagandistic de fabricare a unei identităţi naţionale noi, care să se muleze până la contopire cu identitatea comunistă. Regimul totalitar nou-instalat în România de atunci nu a urmărit, în consecinţă, conştientizarea identităţii existente a naţiunii române, ci impunerea în mentalul colectiv a unui şablon derivat din ideologia marxist-leninistă, substituind astfel orice formă de identitate anterioară. Interesante sunt micile variaţiuni la nivelul identităţii socio-politice declamate în cele trei imnuri naţionale pe care le-am analizat, în funcţie de schimbările apărute în contextul social şi politic din timpul dictaturii comuniste. Însă, în mare, constructul identitar comunist aplicat poporului român a avut un ax principal, în jurul căruia a gravitat în perioada 1946-1989. Astfel, poporul instrumentalizat politic a primit o identitate proletară, şi misiunea de a slăvi, a munci şi a apăra prin luptă Partidul Comunist; iar, apoi, răsplata promisă pentru împlinirea acestei „sfinte datorii” – făurirea „lumii noi” şi anunţarea unei ere comuniste a 'libertăţii depline', o aşa-zisă încununare a istoriei neamului românesc.

Continuăm seria prezentării imnurilor comuniste cu cel din urmă imn naţional comunist din România.

'Paradisul' comunist zugrăvit în “Trei culori”

Al treilea şi cel din urmă imn naţional comunist din România, „Trei culori”, a fost adoptat la 29 octombrie 1977, în timpul dictaturii naţional-socialiste a lui Nicolae Ceauşescu, pe un fond tensionat atât extern, în relaţiile cu URSS, cât şi intern, prin greva minerilor şi începutul unor mişcări de disidenţă (odată cu protestele lansate de Paul Goma). „Trei culori” ia locul învechitului „Te slăvim, Românie” şi este, în fapt, o revizuire a textului paşoptist „Tricolorul”, acum cu nuanţe comuniste. Muzica ce însoţeşte versurile îi aparţine compozitorului Ciprian Porumbescu.

La nivel formal trebuie să remarcăm că, în strofa a patra, se face trecerea de la persoana I singular la persoana I plural, semnalând transferul vorbirii de la individual la colectiv. Vocea reprezentantului poporului din imn devine însăşi vocea maselor. Acesta este efectul scontat. În privinţa conţinutului, textul începe cu afirmarea existenţei a doar trei culori pe lume – cele care simbolizează vitejia poporului român. Elogierea poporului, cu funcţie de captatio, se reia în acest al treilea imn comunist astfel: “Amintind de-un brav popor/ Ce-i viteaz, cu vechi renume,/ În luptă triumfător”, “Se înalţă ca un astru Gloriosul meu popor”. În cadrul textului, ordinea referinţelor de timp începe cu amintirea şi descrierea trecutului (care a pregătit venirea regimului socialist), continuă cu glorificarea poporului proletar, perspectiva clădirii socialismului, îndemnul la lupta cu forţele inamice şi urări pentru un viitor comunist. De asemenea, din punct de vedere retoric, regăsim tehnica incluziunii, însă, mult mai puternic aplicată aici: “Străbunii noştri”, “Să trăim”, “al nostru tricolor”, “Suntem un popor”, “partidul ne uneşte”, “zdrobim”, “să trăim”, ş.a.m.d.

Slăvirea memoriei strămoşilor o redescoperim aici (“Străbunii noştri eroi”), în scopul reafirmării legitimităţii istorice a noii forme de guvernare (republica) prin trasarea unei punţi către trecutul “eroic”. Din nou, prezentul socialist este o lume nouă (un tărâm al făgăduinţei), ce reprezintă încununarea tuturor eforturilor istorice de eliberare: “Multe secole luptară/ Străbunii noştri eroi,/ Să trăim stăpîni în ţară,/ Ziditori ai lumii noi.” Libertatea revine ca o virtute a noului regim.

Construirea lumii noi este un alt topos comun celor trei texte studiate aici: “Ziditori ai lumii noi”, “Socialismul se clădeşte”. Mijlocul de construire a prezentului “liber” este îndelung proclamata luptă: “În luptă triumfător”, “Multe secole luptară”, “Vrăjmaşii-n luptă-i zdrobim”. Ambiţia politică de clădire a socialismului îi este atribuită poporului, şi tocmai această ambiţie l-ar înnobila: “Liber, cu un nou renume/ Şi un ţel cutezător”.

Clasa muncitoare este cea afirmată ca fiind reprezentativă pentru poporul român, un neam al proletarilor: “Suntem un popor în lume/ Strâns, unit şi muncitor”. Desigur, această caracterizare posedă o ambiguitate intrinsecă în cazul cuvântului “muncitor” (“harnic” sau “de muncitori”). Această ambiguitate este, însă, întrucâtva rezolvată în strofa a cincea: “Socialismul se clădeşte/ Prin elan muncitoresc”, trimiţându-ne la conceptul de proletcultism. Este sugerată de asemenea unicitatea poporului român “Suntem un popor în lume”, caracterizat prin coeziune pe mai multe niveluri: “Strâns” implică o coeziune fizică, “unit” - una mentală, iar “muncitor” (în accepţia de “proletar”) – una socio-profesională. Toate celelalte clase sociale, cu excepţia muncitorimii afirmate ca reprezentativă, sunt omise în imn. Originea tuturor virtuţilor neamului românesc slăvite în acest imn se revendică a fi “Partidul”: “Azi partidul ne uneşte/ .../ Socialismul se clădeşte”. Cauza progresului este existenţa partidului unificator, mijlocul este “elanul muncitoresc”, iar finalitatea – “clădirea socialismului”.

Onoarea şi datoria faţă de patrie apar ca motivaţii puternice pentru a porni la luptă împotriva “vrăjmaşilor”, unicul obiectiv (înscris în aceste versuri) fiind traiul paşnic cu “alte neamuri”, neprecizate, un soi de luptă pentru pace, contra unui duşman vag. “Vrăjmaşii-n luptă să-i zdrobim./ Cu alte neamuri sub soare,/ Demn, în pace, să trăim.” Imnul se încheie cu o serie de urări pentru viitor adresate ţării, prevestind o veşnicăguvernare comunistă care ar aduce României o eră de strălucire cosmică: “Iar tu, Românie mîndră,/ Tot mereu să dăinuieşti/ Şi în comunista eră/ Ca o stea să străluceşti.”

Din varianta paşoptistă originală a imnului, intitulată “Tricolorul”, prin contrast cu textul comunist, lipsesc cu desăvârşire elementele proletcultiste, ale 'edenului' socialist şi ale politicii luptei. Varianta iniţială conţine, în schimb, motivele aurei sacre a celor trei culori reprezentative, element pe care nu îl mai regăsim în imnul comunist. Însă, laudele aduse vitejiei poporului în bătăliile istorice, promisiunea perpetuării renumelui şi speranţa într-un viitor bun pentru neamul românesc au fost preluate de textul din 1948. În imnul paşoptist există o strofă (absentă din varianta ulterioară) care explică simbolismul cromatic al tricolorului: roşul reprezintă sângele strămoşilor vărsat pe câmpul de luptă, galbenul – recolta câmpului, iar albastrul – seninul cerului. În mod firesc, aceste din urmă explicaţii au trebuit omise în varianta comunistă “Trei culori”, mai ales în privinţa referirilor la cer şi seninătate.[1] De asemenea, în textul iniţial “Tricolorul”, lupta străbunilor pentru libertatea prezentului (în contextul societăţii din 1848) a fost adoptată şi de versiunea din secolul XX.

Reamintind punctele focale ale imnului „Trei culori”, vom puncta faptul că cele două voci din text (prima – individuală şi cea de-a doua – colectivă) elogiază poporul şi luptele strămoşeşti care au permis instaurarea unui „tărâm al făgăduinţei” socialist, în care domneşte 'libertatea absolută'. Proletariatul, în calitate de clasă reprezentativă a poporului are datoria patriotică de a lupta contra elementelor reacţionare pentru a asigura domnia Partidului şi a se pregăti să întâmpine un viitor ev comunist ”luminos”.