Raport ISD: România a intrat, de facto, într-un regim de coabitare

România a intrat, de facto, într-un regim de coabitare, odată cu schimbarea de guvern din România şi formarea unui cabinet condus de Victor Ponta, având susţinerea parlamentară a Uniunii Social Liberale, între o majoritate parlamentară de o orientare politică şi un preşedinte al Republicii ce provine dintr-un partid aflat acum în opoziţie (PDL), se arată într-un raport al Institutului Social Democrat European "Ovidiu Şincai" dat miercuri publicităţii.

"Coabitarea este o situaţie specifică regimurilor semi-prezidenţiale sau celor parlamentare cu un preşedinte ales prin vot universal, reflectând situaţia de conflict potenţial sau în desfăşurare între două componente ale puterii executive (preşedintele şi guvernul), dar de orientări politice divergente. În condiţiile în care mandatul prezidenţial actual expiră în decembrie 2014, iar Uniunea Social Liberală este cotată cu prima şansă pentru câştigarea următoarelor alegeri parlamentare şi formarea guvernului, se prefigurează un conflict politic de lungă durată între Traian Băsescu şi PDL, pe de-o parte şi USL, de cealaltă parte. Chestiunea "cine reprezintă România în Consiliul European" este doar prima temă de conflict, a cărei miză este menţinerea unui regim prezidenţial de facto, aşa cum a fost în perioada guvernelor Emil Boc şi Mihai Răzvan Ungureanu sau, dimpotrivă, revenirea la un regim parlamentar cu un preşedinte ales prin sufragiu universal, direct şi secret", subliniază documentul citat.

Premisa principală a studiului ISD este, potrivit semnatarilor raportului, că orice lege (inclusiv şi poate mai ales Constituţia) are o coerenţă internă chemată a asigura coerenţa fenomenului, procesului sau structurii pe care le disciplinează.

"Or, modificarea spontană a competenţelor unei instituţii fără a modifica competenţele şi modul de operare ale celorlalte, strică macro-echilibrele, lăsând în afara gestiunii politice anumite spaţii strategice sau supraaglomerând altele. (...) Chestiunea responsabilităţii conceperii şi executării politicii internaţionale a unui stat, respectiv a reprezentării internaţionale a ţărilor trebuie înţeleasă în contextul mai larg al tipului de regim politic", menţionează raportul ISD.

Documentul, care se referă la reprezentarea internaţională a României, atrage totodată atenţia că problema reprezentării externe nu este exclusiv românească, chiar la nivelul Uniunii Europene manifestându-se serioase contradicţii şi tensiuni în materie.

"Ca şi în cazul României, din jocul intereselor desfăşurat în contextul unui anume raport de putere, au rezultat prevederi ale tratatelor europene creatoare de suprapuneri, confuzii şi tensiuni. Astfel, în art. 9 B din Tratatul de la Lisabona se poate citi că "Preşedintele Consiliului European asigură, la nivelul său şi în această calitate, reprezentarea externă a UE în probleme referitoare la politica externă şi de securitate comună, fără a aduce atingere atribuţiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate."

Despre acesta din urmă art. 9 E (2) spune: "Înaltul reprezentant conduce politica externă şi de securitate comună a Uniunii." Prin urmare, unul "reprezintă" iar altul "conduce". Cum poţi, însă, conduce fără să reprezinţi? Dar, mai ales, cu cine doresc să vorbească partenerii externi: cu conducătorul sau cu reprezentantul?(...) Această confuzie şi suprapunere de roluri la nivelul Uniunii Europene între Preşedintele Consiliului, Preşedintele Comisiei şi Înaltul Reprezentant poate explica percepţia internaţională asupra UE ca un actor "slab", "complicat" şi "ineficient", adaugă documentul ISD.

Potrivit acestuia, întrebarea legată de reprezentarea externă a României la nivel politic înalt a constituit subiect de controversă de la adoptarea primei Constituţii post-comuniste a ţării. În acest context, demne de remarcat sunt două aspecte. Primul este acela că o dezbatere similară pe tema politicii interne nu a fost nici măcar schiţată, ca şi când între planul intern şi cel extern nu ar exista nici o legătură. Al doilea se referă la împrejurarea că disputa nu a adus în discuţie relaţia dintre conceperea şi aplicarea politicii externe, răspunderea pentru politica externă şi reprezentarea statului în acţiunea externă, menţionează documentul citat.