Primul Război Mondial: Europa, paralizată de povara a milioane de morţi
alte articole
Zece milioane de morţi şi 20 de milioane de răniţi, din totalul celor 70 de milioane de soldaţi mobilizaţi şi, fără îndoială, peste 40 de milioane de morţi în total dacă se iau în calcul şi victimele revoluţiei ruse, ale conflictelor regionale care au făcut prăpăd până în 1922, foametei şi 'gripei spaniole' - la sfârşitul Primului Război Mondial, Europa era devastată demografic, dar mai ales moral, relatează France Presse.
'Europa era un mare cavou. 'Moştenirea' războiului a fost mult mai serioasă pe plan moral decât pe plan economic. Spre deosebire de perioada 1944-1945, în 1919 Europa era paralizată de povara morţilor', explică pentru AFP istoricul francez Jean-Yves Le Naour, specialist în problematică. 'Moartea era peste tot. Totul era negru şi se va asista la un mare doliu codificat oficial, cu morţi glorificaţi, făcând imposibilă punerea unei distanţe pe care o presupune orice doliu', adaugă acesta.
În sânul societăţilor beligerante, 'doliul a fost imens', subliniază, la rândul lor, Annette Becker şi Stephane Audoin-Rouzeau, alţi doi specialişti recunoscuţi pe plan internaţional, în cartea lor ' '14-'18, retrouver la Guerre'.
'În special în Franţa, una dintre societăţile cele mai lovite de moartea în masă, se poate estima că două treimi sau chiar trei pătrimi din societatea franceză au fost afectate extrem de direct sau nu prin doliu sau doliuri, fără niciun fel de măsură comună cu cele din vremurile de pace: morţi ale tinerilor, morţi violente, cu o mutilare fără precedent a corpurilor, morţi absente', subliniază specialiştii.
Conflictul lasă, de asemenea, ca moştenire, în întreaga Europă, circa 3 milioane de văduve de război şi 6 milioane de orfani, potrivit estimărilor istoricilor.
Glorificarea oficială a victimelor după război le va interzice, în mod paradoxal, apropiaţilor acestora, să-şi manifeste doliul, prezentat ca o 'trădare' a celor care s-au sacrificat pe câmpul durerii. Doliul va fi 'cu atât mai complicat, cu cât nu s-a înregistrat niciun acord pe marginea sensului războiului, a doua zi de la demobilizarea culturală care a urmat armistiţiul', estimează cei doi istorici.
'La 'învingători' era sentimentul că au fost păcăliţi, era o mare confuzie. La cei 'învinşi' era o detestare a acestei păci dictate şi refuzul de a fi responsabil, cu enorme frustrări şi ură şi cu ideea că morţii trebuie să fie învinşi, atâtea elemente care vor forma o 'matrice' pentru cel de-Al Doilea Război Mondial', explică Le Naour.
Miilor de morţi înregistraţi în fiecare zi pe front - 900 de francezi şi 1.200 de germani au fost ucişi în medie în fiecare zi în perioada 1914-1918 - li se vor adăuga peste 20 de milioane de răniţi. Amputaţi, schilodiţi, orbiţi, gazaţi - extrem de numeroşii mutilaţi ai războiului purtau, vizibile pentru ochii tuturor, stigmatele noilor arme: mitraliere, obuze, lansatoare de flăcări, gaze asfixiante, precizează Le Naour.
În toate ţările, mii de 'boturi sparte' ('gueules cassées'), soldaţi desfiguraţi în lupte (între 10.000 şi 15.000 în Franţa), imortalizaţi în mod concret de pictorul german Otto Dix sau de scriitorul francez Marc Dugain ('La chambre des officiers'), au devenit simbolul violenţei din război, a cărui oroare aceştia o reamintesc din plin populaţiei civile.
Potrivit lui Le Naour, 'în ziua semnării Tratatului de la Versailles, ei vor face un zid de onoare în faţa delegaţiei germane, un braţ de onoare acuzator în faţa unui duşman care afirma de asemenea că 'victoria franceză are botul spart''.
În pofida ajutoarelor oficiale puse în aplicare în unele ţări - în Franţa, loteria naţională a fost înfiinţată pentru profitul 'gueules cassées' - mulţi dintre cei mutilaţi, handicapaţi şi rămaşi singuri se vor pomeni în stradă, nevoiţi să cerşească. Alţi supravieţuitori ajung în azile. Potrivit unor studii epidemiologice de actualitate, aproape jumătate dintre soldaţii supravieţuitori au suferit traume psihice de grade diferite, uneori iremediabile.
Traumatisme cu atât mai teribile pentru unii, în condiţiile în care aceste traumatisme erau foarte prost văzute de societăţile aflate în război. 'În contextul exacerbării patriotice, nebunia era suspectată de medici ca fiind simulată, pentru a se sustrage datoriei (patriotice)', amintesc Becker şi Audoin-Rouzeau.
Abia începând cu anii 1915-1916, realitatea acestor traumatisme psihice va începe să fie recunoscută şi tratată ca atare de medici. Rarele cifre disponibile pe marginea acestui subiect, lăsate mult timp în umbră, relevă amploarea acestor răni invizibile.
Potrivit unor studii recente, circa 600.000 de soldaţi germani ar fi fost trataţi pentru probleme psihice în timpul acestui conflict, în timp ce în Franţa, în anul 1917, circa 20.000 de paturi de spital - 15% din capacitatea totală - erau rezervate acestor patologii.
În Marea Britanie, aproximativ 65.000 de foşti combatanţi vor fi pensionaţi pe motiv de 'neurastenie' după conflict, în timp ce 4.000 de foşti 'poilus' (soldaţi francezi) continuau să fie internaţi în aziluri în anul 1937, la 20 de ani de la Marele Război.
