Politicienii trebuie să cântărească costul interceptării telefoanelor aliaţilor
Există întrebări legitime despre ce efecte asupra confidenţialităţii are faptul că agenţiile de informaţii americane colectează date extinse privind comunicaţiile în ţări străine, în condiţiile în care, în timp ce americanii se bucură protecţie constituţională şi legală în faţa încălcării vieţii lor private, alte naţiuni - chiar naţiunile aliate şi prietene cu SUA - nu se bucură de acest drept, scrie Ivo Daalder, fost ambasador al SUA la NATO, în paginile Financial Times.
Cu toate acestea, cele două probleme nu trebuie confundate. Guvernele colectează în mod curent informaţii despre activităţile şi modul de a gândi al altor guverne - chiar şi a celor prietene sau aliate. Face parte din activitatea diplomaţilor de a-şi ajuta capitalele să înţeleagă ce se întâmplă şi de ce în ţările în care aceştia servesc. De asemenea, ataşaţii militari detaşaţi în ţări străine au sarcina de a afla ce se întâmplă cu forţele armate ale acestora şi cu echipamentele lor, iar ofiţerii de informaţii detaşaţi adună informaţii în şi despre ţările lor gazdă.
'În calitate de ambasador SUA la NATO în ultimii patru ani', scrie Daalder, 'am petrecut o mare parte din timp vorbind şi ascultându-mi colegii care încercau să îşi dea seama de poziţiile şi diviziunile din cadrul naţiunilor aliate, în privinţa multor probleme importante, de la angajamentele viitoare în privinţa deplasării de trupe în Afganistan la dacă aliaţii favorizează o operaţiune militară în Libia. În comunicările clasificate către Washington, am raportat ceea ce am aflat pentru ca Statele Unite să poată formula politici care să contribuie la interesele noastre şi am avut şansa de a fi susţinut de alianţă ca întreg. Şi nu am fost singurul care am făcut acest lucru. Fiecare ambasador şi diplomat se ocupă cu colectarea de informaţii', explică fostul diplomat.
Nimic din toate aceste lucruri nu ar trebui să fie surprinzător pentru liderii europeni. Singura întrebare este dacă spionajul, prin orice mijloace disponibile, ar trebui să facă parte din această activitate de colectare de informaţii. Şi, dacă da, dacă acest spionaj ar trebui să includă spionajul la cele mai înalte niveluri ale guvernului.
Fără a sugera că au avut loc activităţi de spionaj între aliaţii noştri sau că în prezent ar exista astfel de activităţi, ar trebui să fie cineva cu adevărat surprins dacă ar fi existat? Până la urmă, argumentează Daalder, dicţionarul Webster defineşte spionul drept 'o persoană care încearcă în secret să obţină informaţii despre o ţară'. În plus, aşa cum a declarat preşedintele american Barack Obama, la apariţia primelor acuzaţii: 'Eu vă garantez că, în capitalele europene, există oameni interesaţi, dacă nu despre ce am mâncat la micul dejun, cel puţin despre ce aş discuta dacă m-aş întâlni cu liderii lor'.
Prin urmare, întrebarea nu este dacă guvernele ar trebui sau nu să colecteze informaţii cu privire la ceilalţi, pentru că o fac şi ar trebui să o facă. De asemenea, ele colectează şi trebuie să colecteze atât informaţii despre ţări prietene, cât şi despre cele care nu sunt prietene. Întrebarea este dacă interceptarea telefoanelor altor lideri este cel mai eficient mijloc în vederea atingerii acestui scop - şi dacă costul unor dezvăluiri publice face ca aceste informaţii să merite. Or, având în vedere scandalurile publice din ultimele zile, există motive întemeiate să ne îndoim că beneficiile sunt pe măsura costurilor.
La un nivel mai general, ar putea spera şi ne-am putea aştepta că o astfel de analiză cost-beneficiu să aibă loc întotdeauna înainte de o decizie privind angajarea în colectarea de informaţii secrete. În mod clar, dacă şi când este realizat acest lucru este o decizie politică, una care nu ar trebui şi nu poate fi lăsată pe seama agenţiilor de informaţii. Este, prin urmare, datoria liderilor politici să se asigure că există proceduri care să garanteze că ei sunt întotdeauna cei care iau această decizie înainte ca orice astfel de activitate să fie autorizată, conchide Daalder.
