Papahagi: Dincolo de călăii din comunism, sunt complicii. Micii ticăloşi au contribuit la această istorie a crimei organizate de stat

Profesorul Adrian Papahagi a rememorat, în podcastul „Rezilienţa prin cultură”, realizat de Cristian Pătrăşconiu, momentele dramatice ale Revoluţiei din decembrie 1989, văzute prin ochii unui adolescent. El a povestit cum, începând din 16 decembrie, familia sa a fost martora directă a tensiunii şi a represiunii, aflând prin telefon de la scriitorul Bazil Popovici că la Timişoara se trăgea în oameni. Tatăl său a transmis informaţia la Radio France Internationale, iar în scurt timp telefonul le-a fost tăiat, semn că fuseseră ascultaţi.

Papahagi evocă atmosfera de teamă, dar şi curajul şi încercările de protest ale intelectualilor din Cluj, urmate de un sentiment profund de eliberare şi solidaritate în zilele căderii regimului Ceauşescu. El subliniază că, încă de mic, a fost conştient de absurdul şi brutalitatea comunismului şi că dispreţul faţă de sistem şi de colaboratori l-a însoţit de atunci până astăzi.

Redăm mai jos discuţia pe aceasta temă

Jurnalist: Să te întreb ce făceai în 21–22 decembrie 1989? Aveai 13 ani, ca şi mine, suntem în acelaşi an născuţi. Cum îţi aminteşti acele zile?

Adrian Papahagi: Îmi amintesc acele zile extraordinar de bine. În primul rând, pot să spun ce făceam încă din 16 decembrie sau 17 decembrie. Tata a primit un telefon de la scriitorul Bazil Popovici, care lucra cu el, unul dintre coautorii Proclamaţiei de la Timişoara ulterior, care voia să facă un doctorat la Cluj, era foarte apropiat de tata, şi i-a spus: „La Timişoara se trage în oameni.” Dar nu numai că spunea că se trage, ci se auzea răpăit de mitralieră.

După acel telefon, tata a reuşit să vorbească cu prietenii lui de la Radio France Internationale. Nu ştiu dacă a vorbit cu Alexandru Papilian sau cu Dinu Flămând sau cu alţii de acolo. Erau români care transmiteau la Radio France Internationale şi le-a spus ce se întâmplă la Timişoara. Instantaneu, după chestia aia, la cinci minute, ne-au tăiat telefonul. De altfel, ţin minte că au venit doi băieţi, care erau cu siguranţă securişti, după Crăciun, prin 21 sau poate chiar de Anul Nou, nu-mi mai ţin minte, şi ne-au zis: „Aţi reclamat că nu vă merge telefonul.” Nu reclamasem nimic şi ne-au înlocuit şi aparatul însuşi. Noi n-am mai avut telefon din ziua aia.

Şi ştiu că taică-miu atunci, împreună cu alţi prieteni de la Cluj, s-au dus să scrie o proclamaţie pentru o nouă universitate, împreună să protesteze că erau împuşcaţi universitari tineri la Timişoara şi să scrie un text care se numea o proclamaţie despre refondarea universităţii şi libertate şi chestii.

S-a aflat lucrul ăsta şi au fost ridicaţi de pe stradă cu o maşină, în 18, 19, înainte să fie la Bucureşti. Din fericire, nu i-au dus la Securitate să-i bată sau să-i închidă, ci au fost convocaţi la rector, care era super securist, şi acolo probabil erau şi securişti în spate care ascultau. Şi rectorul i-a mustrat. A zis: „Măi, sunteţi băieţi tineri, noi vă apreciem, dar nu faceţi prostii” şi nu ştiu ce.

Şi trebuie să spun că tata s-a speriat de chestia aia şi ţin minte că după aia s-a dus şi a ars nişte chestii în baie. Deci cred că i-a fost un pic frică totuşi, şi altora. Şi după aia, când a venit 21, 22, vedeţi, am fost super încântaţi. N-am ieşit în stradă, nu ne-a lăsat tata să ieşim, el s-a dus să vadă ce se întâmplă. Noi n-am ieşit. De altfel, noi locuiam în cartierul Mănăştur şi au fost militari chiar acolo, la Fabrica de Bere, când cobori dinspre Mănăştur, care au împuşcat oameni ca să nu meargă în centrul oraşului şi pe Horea. Deci au fost baricade în diverse locuri centrale, pe Horea, fiindcă venea lumea de la fabrici pe lângă gară, fiindcă veneau din cartierul Mănăştur, care era cel mai mare, şi după aia au stat în piaţă şi au împuşcat oameni. Deci la Cluj au murit câteva zeci de oameni.

Deci noi n-am ieşit din casă, ne-am uitat aşa şi după aia ţin minte că eram cu un prieten şi ne jucam în salon, şi eram cu televizorul pornit, când ni s-a tăiat televizorul şi după aia a fugit Ceauşescu. Din clipa aia ne-am dat seama că se termină. De altfel, eu în vremea aia deja ascultam Vocea Americii. La mine în cameră nu se prindea Europa Liberă, dar prindeam Vocea Americii şi ascultam, ţin minte, tot anul ăla şi înţelegeam exact ce se întâmplă.

Şi în 21–22, când s-a putut ieşi pe străzi şi căzuse Ceauşescu, atunci am mers pe jos, fiindcă nu mai circula nimic, din Mănăştur până în centru. Şi trebuie să-ţi spun un lucru. N-am mai spus asta, cred. A fost singurul moment din viaţa mea când am simţit o fraternitate absolută cu toţi oamenii, cu ultimii amărâţi, ăştia pe care îi dispreţuiam, muncitorimea aia bădărană, nespălată din Mănăştur, care mă enerva când erau în autobuze, se înghesuiau, puţeau — ce să zic — grobieni.

De data asta am avut sentimentul ăsta al unei fraternităţi absolute şi al unei eliberări. Aveam 13 ani, aproape 14. Şi am coborât până în oraş şi a fost un sentiment transfigurator, metanoetic, aproape, ca să zic aşa. Adică am înţeles că s-a întâmplat ceva major. Şi tata — au intrat în prefectură sau în primărie — au ţinut nu ştiu ce discurs. După aia şi-a dat seama că toată chestia e cam confiscată şi nu s-a implicat în nimic, nici în FSN, în nicio treabă, şi-a văzut de treaba lui.

Jurnalist: Deci ai înţeles devreme, de fapt, ce era cu comunismul, nu?

Adrian Papahagi: Dar nu numai atât. Am ştiut, fiindcă — încă o dată zic — Bazil Popovici ne-a sunat şi ne-a spus că se împuşcă la Timişoara. Şi după aia tata a început să discute cu prietenii lui din Cluj, să facă proteste.

Jurnalist: Dar apropo de comunism, şi nu numai de zilele acelea, ţi se spunea înainte ca uneori e bine să vorbeşti în şoaptă?

Adrian Papahagi: Nu, niciodată. Spuneam bancuri cu asta, dădeam jos tabloul lui Ceauşescu, scuipam cu pixul, goleam pixul şi cu bobiţele alea de hârtie — era rupt din toate cărţile. Şi să ştii, ne băteam joc de comunism în toate felurile. Probabil că erau unii care erau mai timoraţi, dar noi n-am fost niciodată. Iar tata, vai de mine, când se lua curentul — ţin minte — o imita pe Elena Ceauşescu şi noi ne prăpădeam de râs, că ea spunea „codoi” la CO₂, la dioxidul de carbon. Şi venea aşa, îşi punea un batic pe cap şi umbla pe acolo prin întuneric să ne sperie, zicea că „cu codoiul”, nu ştiu ce... În fine.

Jurnalist: Umorul era o formă de a îmblânzi duritatea unui regim?

Adrian Papahagi: Nu, aveam un dispreţ absolut, profund, faţă de ei, faţă de securişti. Îi detest până în ziua de astăzi şi, de altfel, nu am nicio reţinere să le spun pe nume şi să spun tot ce cred despre ei.

Şi, în general, orice regim care intervine în viaţa omului, care siluieşte sufletul omului, care impune restricţii... Şi eu n-am vorbit niciodată cu protecţie şi perdea şi gândindu-mă: „Vai, ce o să se întâmple...” N-am reflexul ăsta. Şi să vă zic o chestie: nu erai totuşi obligat să te dai pe brazdă. Taică-miu făcuse studii în străinătate. Şi i-au spus: „Nu o să te mai lăsăm să mergi niciodată dacă nu colaborezi.” Şi a zis: „Atâta pagubă.” Şi nu l-au mai lăsat să iasă din ţară. Şi asta se întâmpla. Deci, dacă voiai privilegii, colaborai. Dar dacă nu voiai, în anii '80, spun...

Jurnalist: Cred că nu e valabil pentru primul deceniu şi al doilea. Era mai complicat atunci.

Adrian Papahagi: Nu, atunci era mai complicat. Dar în anii '80, cel puţin, nu te omora nimeni. Erai marginalizat.

Jurnalist: Te mai şi omora — Gheorghe Ursu.

Adrian Papahagi: Bun, în cazuri foarte rare, excepţionale. Dar mulţi dintre cei care au colaborat n-au făcut-o fiindcă au fost forţaţi, eu aş zice — aproape toţi — ci din propria lor laşitate, din propria lor dorinţă de parvenire, din oportunism. Asta este. Asta trebuie spus foarte tare.

Şi, de-aia, în cartea "Istoria Mondială a Comunismului", care într-un fel completează "Cartea Neagră a Comunismului", a lui Thierry Wolton, se spune foarte clar. E împărţit aşa în trei: victimele, călăii şi complicii.

Complicii sunt o categorie importantă. Fiindcă, dincolo de călăi, sunt complicii. Ei bine, mereu există complici la crimă. Ceea ce numea Hannah Arendt „banalitatea răului” sunt oamenii de treabă, care îşi făceau şi ei datoria. Dar datoria lor consta în a suprima libertatea celorlalţi, a-i urmări pe ceilalţi, a le distruge vieţile. Erau micii secretari de partid din fiecare organizaţie, care îl ţineau pe ăla care vorbea prea mult la locul lui. Micii ticăloşi.

Şi micii ticăloşi au contribuit la această istorie mondială a unei crime organizate. Fiindcă asta a fost comunismul.

Jurnalist: Crimă organizată de stat. Nu doar crimă organizată. E o nuanţă care se regăseşte şi aici, inclusiv în prefaţa excepţională semnată de Stephane Courtois.