Palatul Şuţu, gazdă a expoziţiei de artă plastică dedicată revoluţiei din Decembrie 1989

Într-un Bucureşti gătit de sărbătoare, plin de vitrine sclipitoare şi invitaţii la distracţii şi cumpărături, salutăm cu interes şi respect iniţiativa de suflet a criticului de artă Ilie Roşianu de a organiza, la Palatul Şuţu, o expoziţie de artă plastică dedicată revoluţiei din Decembrie 1989.

Pentru ca istoria să nu se mai repete, este o măsură a civismului comemorarea prin artă a evenimentului care a schimbat dramatic soarta României şi care acum trece aproape neştiut de tinerele generaţii, iar pentru cei care l-au trăit dispare încet, încet din memorie, îngropat sub zgura preocupărilor cotidiene.

Din punct de vedere formal, expoziţia este structurată în două secţiuni, fotografii şi tablouri, oferind privitorilor prilejul de a revedea realitatea Revoluţiei în forma ei « brută », crudă şi emoţionantă tocmai prin autenticitatea ei, aşa cum a surprins-o camera şi, ulterior, de a îi înţelege semnificaţiile profunde, metafizice, prin ochii şi viziunea creatoare a pictorilor expozanţi.

Fotografiile spun povestea eroilor anonimi, a mamelor fara nume ce şi-au îngropat copiii rămaşi acum doar amintiri sub nişte cruci, a tinerilor vii şi entuziaşti pe atunci, purtând cu mândrie drapelul, ducându-i până în prezent: alte fotografii de « azi », chipuri îmbătrânite, oameni flămânzi, trişti şi dezamăgiţi purtând în mâini cupoane de pensii derizorii şi reţete de medicamente greu de cumpărat.

Aceeaşi tristeţe a unei poveşti care nu se sfârşeşte cu « şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi » o spun şi tablourile, de fapt, modul în care este gândită şi structurată expoziţia. Urmând firul epic al operelor expuse, putem vizualiza Revoluţia ca pe o victorie a binelui împotriva răului, o victorie ulterior furată, denaturată şi adusă la statutul de tristeţe şi minciună.

Ne amintim cu toţii de vremurile când, cu sufletul la gură şi cu sonorul mic de tot, ascultam programul Europa liberă care intra în emisie cu faimosul: « Secolul 21 va fi religios sau nu va fi deloc ».

Această profeţie tristă răzbate parcă şi din simbolistica multora dintre tablourile expuse.

Preluând de la Eugène Ionesco metafora Rinocerului, Oana Constantin expune atitudinea oamenilor adulând statuia Dictatorului Rinocer Ceauşescu, în timp ce în fundal bisericile se prăbuşesc distruse.

Iar Vasilica Grigorov plasează într-o strâmtă colivie « Gânditorul», monitorizat de rinoceri feroce deghizaţi formal de coifuri carnavaleşti.

Comunismul ca un trist fenomen de contaminare mentală cu ideologia comunismului este redat ca metamorfozare a oamenilor în mutanţi rinocerizaţi (E. Mihai).

În contrast, ca un punct central al expoziţiei, stau portretele luminoase ale Părintelui Galeriu, Părintelui Arsenie şi a lui Petre Ţuţea, ca adevărate valori ale sufletului şi tradiţiei româneşti.

Toată expoziţia este clădită pe această antinomie bine/rău şi pe ideea că plaga ideologică numită comunism a ţintit chiar ştergerea dimensiunii celei mai profunde din om: credinţa sa, sacrul, Dumnezeul care există în toţi.

Mare, înaltă, precum o zeiţă, eterna Mamă păşeşte înconjurată de simboluri paleocreştine, purtând deasupra creştetului sicriul pruncului ei. Fără chip, doar un simbol al durerii, ea personifică urieşeşte durerea tuturor mamelor ce şi-au îngropat copiii atunci, a tuturor soţiilor ce şi-au îngropat soţii atunci şi a pierderii pe care am suferit-o, conştient sau nu, cu toţii.

Expozanţii străini, victime ale totalitarismului în ţările lor, au încredinţat penelului aceeaşi durere şi simţire hiperbolizată. Se remarcă tabloul pictoriţei siriene Samar Draie, ce ne înfăţişează un dizident prometeic, torturat de un pigmeu. Binele e uriaş, răul este minuscul şi totuşi poate chinui. Cu o elocinţă deosebită, tabloul radiază forţă şi durere, pur si simplu strigă către privitor.

Deşi ne-am fi dorit cu toţii să vedem expuse tablouri luminoase şi debordând de bucurie, ca reflectare a unei realităţi pe care ne-am dori-o, prezentul nu este înfăţişat aşa. Măsură a pierderii reperelor morale, Iisus e răstignit din nou, efemerizat printre rubrici de ziar de fapt divers.

Victoria revoluţiei s-a transformat într-un triumf al falselor valori, reiese din transpunerea artistică, cu accente dramatice a Cinei cea de Taină, în care în jurul mesei sfinte, în loc de apostoli, stau politicieni cu chipuri deformate de expresii animalice de lăcomie, viclenie şi rapacitate.

Recomandăm cititorilor noştri vizitarea acestei expoziţii pentru a îşi aminti valorile în care Românii au crezut, cu speranţă, bucurie, durere şi sânge în Decembrie 1989 şi anume libertatea de gândire, libertatea credinţei, respectarea liberului arbitru al fiecăruia, de la dreptul de a alege prin votul său, până la dreptul fundamental de a crede în Dumnezeu.

Şi nu în ultimul rând, este un prilej de a ne gândi din nou, cu recunoştinţă şi cu iubire la cei ce au murit atunci pentru ca noi să avem astăzi dreptul şi puterea, dacă gustul amar al realităţii nu ne place, de a ne schimba măcar pe noi şi de a ne afirma drept ceea ce suntem şi ce putem deveni.

*****

Printre artiştii care au onorat expoziţia mai amintim pe Steluţa Nistorescu, Mihail Nacu, Marian Dumitrescu, Linda Mentszel, Simona Dăncilă, Julian şi alţii. 30 decembrie este ultima zi în care mai poate fi vizitată expoziţia.