Orfeu în infern sau despre responsabilitatea artistului
Motto:
O, rege ce domneşti în Pytho, dibaci săgetător, profet,
Stăpân pe-naltul pisc de piatră al povârnitului Parnas,
Puterea ţi-o slăvesc! Dă-mi însă la rândul tău o mare faimă.
Adânc în pieptul meu sădeşte un glas ce spune adevărul,
Răsunătorul imn să-mi zboare spre oamenii din largul lumii
Precum îmi porunceşte muza, şi-mi cere iscusita liră!
(Orfeu, Către Musaios, Prologul poemului Argonauticele)
De la un timp, îmi tot dă târcoale o mai veche convingere, aceea că artistul (poetul, într-o mai mare măsură) este păstrătorul unor vechi chei. Discuţia de faţă nu îşi propune să stabilească ce fel de porţi pot fi descuiate cu ele şi nici pentru cine trebuie ele deschise sau închise ci, mai degrabă, să cerceteze (la nivel empiric iar nu într-o manieră ştiinţifică) în ce măsură aceste chei mai pot astăzi descuia. Iar dacă nu, de unde vine această neputinţă: de la cheie, de la chelar sau de la mesenii de rând – admiţând parabola mesei, a cinei la care deunăzi ne-a invitat Iisus, ca fiind reprezentarea lumii în care trăim, cu exemplele ei de tenacitate morală, de iubire statornică, de devotament sau trădare şi crimă. E un demers menit nu atât în a găsi răspunsurile corecte, cât, mai ales, în a identifica întrebările.
Ar fi destul să ne gândim la mai toată literatura mare, de la poeţii prezenţi în Poetica lui Aristotel la Dostoievski, şi discursul mi-ar deveni inutil. Mă încăpăţânez totuşi să-l ţin, în încercarea disperată de a oferi o justificare a mairecentelor pierderi în uitare a rosturilor primordiale şi, de aici, a derapajelor intelectuale – de la cele mai rafinate până la cele grobiene – tot mai vizibile, cel puţin în spaţiul nostru... mioritic, dar nu numai; consider că însăşi discuţia lungă şi atitudinea aproape generalizată de respingere şi repulsie la adresa temei mioritice este o confirmare a acestor pierderi. Nu ştiu dacă justificarea căutată e cu adevărat utilă, însă rămân fidelă aici principiului general al cauzalităţii, fără a accede totuşi la filozofia kantiană.
Necesitatea punerii pe hârtie a unui act de logică elementară în această direcţie am simţit-o recent, participând la o discuţie în care s-a atins la un moment dat problematica responsabilităţii artistului. Am fost surprinsă, pe de o parte, de semantica răsturnată a termenului, unii confundându-l cu militantismul care, în fapt, este antiartă (mă refer aici la militantismul pur, ca scop binedefinit, iar nu la poziţia ideologică a individului artist), iar, pe de altă parte, de dispreţul afişat de către cei mai mulţi dintre partenerii mei de dialog. S-a râs sonor şi dezaprobator. Am realizat imediat că trendul bate într-aici, că e o modă printre poeţii zilelor noastre (şi mă refer cu preponderenţă la acei dintre ei cu o imagine publică bine conturată, deci cu un mesaj vizibil) să afişeze un dispreţ constant atât pentru filonul filozofico-teologic cât şi pentru cel naţional, pe acesta din urmă confundându-l (cu sau fără intenţie) cu naţionalismul exacerbat. Fireşte, nu intră în discuţie aici poeţii formaţi, câţi vor mai fi fiind, într-o perioadă în care valorile preluate din cultura universală nu fuseseră încă anulate (cel puţin la nivel ideologic) de către literatura de masă.
Încercând o motivare, oricât de utopică ar părea ea, aş spune că după perioada proletcultistă în care noţiuni precum patrie, patriotism, naţiune etc. au fost uzate excesiv prin minciună şi demagogie, oamenii de cultură de azi, fie ei artişti sau scriitori, mimând blazarea şi greaţa la adresa uzurpatorilor ideologici, au căzut în capcana aducerii acestor valori în derizoriu, creând astfel un culoar liber de acţiune impostorilor. Imaginea – deşi am simţit nevoia să o raportez la zilele noastre, pentru că se regăseşte aici şi acum întocmai – nu e deloc nouă sub soare şi nu îmi aparţine câtuşi de puţin. Într-o formă sau alta o putem regăsi prin secole, pornind de la Horaţiu şi Aristotel, la Dante şi Shakespeare şi până mult mai aproape de noi (amintesc numai felul în care creiona Eminescu epigonii şi teoria atât de amplu argumentată a lui Maiorescu, conturată pe structura operei lui Caragiale, despre esteticul în artă versus trend). Nu mă interesează însă să fac acum o incursiune în istorie/istoria literaturii, exemple edificatoare în acest sens cunoscând cu toţii. Ce e însă de remarcat e ca o astfel de preocupare a existat dintotdeauna şi mă întreb ce anume s-a deteriorat în evoluţia umanităţii dacă, în timp, mai toţi poeţii au găsit de cuviinţă să deplângă vremurile trecute?
Răspunsul devine previzibil dacă ne gândim pe ce principii au fost întemeiate legile, odată cu apariţia lor, indiferent de epocă sau spaţiu. Fie că vorbim despre Tablele lui Moise sau despre Dreptul Roman (care, cum bine ştim, stă la baza constituirii tuturor actelor normative moderne), trebuie să recunoaştem că legea s-a confundat lung timp cu morala. Principiile fundamentale pe care ea, legea, a fost clădită, au reflectat percepţia omenirii asupra valorilor existente în societate la un moment sau altul. De reţinut e că ele nu s-au modificat radical în timp, doar că, la o privire mai atentă observăm cum aceste principii îşi modifică forţa (de aplicabilitate) în momente de progres economic. S-a întâmplat spre ex. şi odată cu ’’revoluţia economică’’ de la sfârşitul Republicii romane. Există o relaţie de cauzalitate între o mai slabă aplicabilitate a principiilor fundamentale ale legii în perioadele de progres economic şi crizele, uneori dramatice, care au succedat aceste perioade. Pe cale de consecinţă, se conturează ideea că o slăbire a respectării preceptelor morale în societate stă la baza unor crize majore care modifică esenţial evoluţia umanităţii, uneori punându-i în pericol însăşi existenţa.
S-ar spune că, odată cu progresul economic al societăţii, omul, ca spirit şi individualitate, încetează să evolueze. Ba, mai mult, apare atât un soi de blazare spirituală cât şi o intrare în declin a mecanismelor de conservare. De aici necesitatea unei opere artistice capabile să ofere repere, să restabilească echilibru, să catalizeze frumosul în scopul de a da atât societăţii în ansamblu cât şi individului sugestia căilor de urmat şi a rosturilor originare. Când arta reuşeşte să-şi regăsească aceste proprii resorturi, crizele vor fi (fost) depăşite. De aici şi imaginile salvatoare pe care mi-am permis să le numesc chei: aşa se ridică Dante în Paradis (’’[…]Ci iat-Evnoe, ce de-aici porneşte:/să-l duci la el, şi,-aşa cum eşti dedată,/ virtutea lui cea veşted-o-ntăreşte.’’); aşa anulează Faust pactul malefic (’’Să locuiesc aici, nu singur, dar în libertate’’).
Demersul devine tot mai dificil în contextul actual în care avem de-a face cu o abundentă, suprasaturată chiar literatură contemporană. Şi cu atât mai dificilă devine sarcina criticii, şi ea viciată de paradoxurile epocii noastre. Dificilă dar absolut necesară. Cât se mai poate. Dacă… se mai poate?
Sigur, rămâne întrebarea în ce măsură azi arta, în genere, şi poezia, în special, mai pot oferi salvarea (sugerarea ei)? Ne-am trezit recent trăind într-o societate care reduce existenţa la împlinirea nevoilor (considerate primare ale) individului. ’’Pâine iar nu libertate!’’, striga Marele Inchizitor. Statele lumii se pare că şi-au dezvoltat tot mai puternic aceste mecanisme de… panificaţie. State totalitare încalcă flagrant drepturile omului (stabilite prin tratate internaţionale), sub ochii unei lumi abulice parcă, tot mai indiferente la răul celuilalt. Se invocă tot mai mult supremaţia legii dar, întreb, ce e de făcut atunci când legea îşi ignoră rostul ei primordial, nemaifiind construită pe principiile care au stat dintotdeauna la baza formării unei legi? Când precepte seculare sunt aduse în derizoriu şi întoarse împotriva legii înseşi?
Cineva-mi scria, într-un context cam tensionat dar cu bună-credinţă, încercând să sublinieze valoarea intrinsecă a vieţii, că principiile devin lipsite de importanţă în faţa morţii. Mi s-a părut cutremurător. Tocmai pentru că murim, aş spune, avem mare nevoie de ele. În afara lor, viaţa ar fi o suferinţă insuportabilă, dacă ar mai fi posibilă. Ruşii (mă gândesc, fireşte, la marea literatură) au ştiut foarte bine asta. E destul să ne amintim de pledoaria bătrânului Zosima, ca să ne dăm seama de uluitorul contrast dintre o viaţă trăită fără o (auto)constrângere morală şi o alta, guvernată de aceasta.
