ONU afirmă că topirea gheţii arctice este un indicator cheie al schimbărilor climatice - dar gheaţa nu se topeşte
Potrivit celui mai recent raport de evaluare al Grupului Interguvernamental privind Schimbările Climatice (IPCC), o organizaţie a Naţiunilor Unite, veştile sunt proaste pentru urşii polari.
Din cauza creşterii emisiilor de dioxid de carbon (CO2) şi a altor gaze cu efect de seră, modelele şi simulările prevăd că, până în 2050, Arctica va rămâne fără gheaţă în luna septembrie.
"Proiectăm o Arctică fără gheaţă în luna septembrie în toate scenariile luate în considerare. Aceste rezultate subliniază impactul profund al emisiilor de gaze cu efect de seră asupra Arcticii", se arată într-un raport ştiinţific care evidenţiază concluziile IPCC.
O predicţie similară a fost făcută în 2013, dar la acel moment, predicţia era că nu va exista gheaţă până în jurul anului 2033.
"Toate modelele climatice prevăd o vară fără gheaţă în următorii 20 de ani sau cam aşa ceva. Nu este foarte departe", a declarat în iulie 2013 Ron Kwok, cercetător ştiinţific principal la Jet Propulsion Laboratory al NASA.
Cu toate acestea, un nou raport realizat de Allan Astrup Jensen, director de cercetare şi director executiv al Institutului nordic de sustenabilitate a produselor şi de chimie şi toxicologie a mediului din Danemarca, arată că, din septembrie 2007 până în septembrie 2023, scăderea gheţii marine arctice a fost aproape zero.
"Realitatea este că întinderea gheţii din Marea Arctică, măsurată de sateliţi începând din 1978, exprimă variaţii anuale, iar aceasta a scăzut considerabil din 1997 până în 2007. Cu toate acestea, înainte de această perioadă, din 1978 până în 1996, tendinţa de scădere a fost minimă, iar în ultimii 17 ani, din 2007 până în 2023, tendinţa de scădere a fost, de asemenea, aproape de zero. Prin urmare, nu există niciun indiciu că ar trebui să ne aşteptăm ca gheaţa de vară din Marea Arctică să dispară complet, aşa cum s-a prezis, în unul sau două decenii", se arată în raport.
Jensen a declarat pentru The Epoch Times că IPCC şi alte organizaţii "exclud posibilitatea ca întinderea gheţii marine să se extindă în viitor şi chiar să atingă nivelurile de dinainte de 1996.
"Acest lucru e din cauza faptului că ei cred că motorul extinderii gheţii marine este încălzirea prezisă prin creşterea nivelului de CO2 în troposferă".
Frank Geisel este un inginer oceanic şi arhitect naval care a examinat grosimea gheţii în Arctica şi Antarctica cu Garda de Coastă în cadrul mai multor expediţii în anii 1980.
El a afirmat că este problematic să se măsoare întinderea şi grosimea gheţii marine şi apoi să se concluzioneze că CO2 determină o scădere şi că ar trebui apoi să fie atenuat.
"Nu putem emite o comandă şi să spunem: 'Dacă facem acest lucru, atunci se va întâmpla acest lucru'. Ei bine, poate că da. Dar poate că nu", a declarat Geisel pentru The Epoch Times.
CO2 şi gheaţa marină
Administraţia Naţională Oceanică şi Atmosferică (NOAA) foloseşte datele NSIDC pentru a înregistra minimele anuale ale gheţii marine arctice în septembrie, la sfârşitul sezonului de topire din timpul verii. Măsurarea se bazează pe extinderea gheţii marine, care reprezintă kilometrii pătraţi de gheaţă ce acoperă Oceanul Arctic într-un anumit interval de timp.
În septembrie 1979, NOAA a raportat că minimul anual al gheţii arctice marine a fost de 4.38 milioane de kilometri pătraţi. În aceeaşi perioadă, concentraţiile de CO2 erau de 337,1 părţi pe milion (ppm), potrivit The Nature Conservancy.
Aproape 20 de ani mai târziu, în 1996, concentraţiile de CO2 au crescut la 362,58 ppm, iar în septembrie, minimul anual de gheaţă din Marea Arctică a crescut la 4,71 milioane de kilometri pătraţi.
După 1996, întinderea gheţii marine a scăzut până în 2007, cea mai semnificativă scădere având loc între 2006 şi 2007 - de la 3,64 milioane de kilometri pătraţi în 2006 la 2,65 milioane de kilometri pătraţi în 2007. Concentraţiile de CO2 au fost de 383,37 ppm.
După publicarea rezultatelor din 2007, Uniunea Geofizică Americană a emis un raport în care avertiza că Arctica ar putea fi "în pragul" unei schimbări fundamentale, iar imaginile cu urşi polari înfometaţi, blocaţi pe plăci de gheaţă plutitoare, au devenit obişnuite.
În parte din cauza declinului habitatului lor, la 15 mai 2008, urşii polari au fost incluşi pe lista speciilor "ameninţate" în conformitate cu Legea privind speciile pe cale de dispariţie.
Dar înregistrările privind întinderea gheţii marine din septembrie 2008 şi 2009 au crescut şi, în ciuda faptului că au atins un minim record în 2012, din 2007 până în 2023, scăderea gheţii marine a fost aproape de zero.
În septembrie 2023 - în timpul a ceea ce Kapnick de la NOAA a numit "de departe" cel mai cald an din cei 174 de ani de înregistrări climatice ale NOAA - minimul anual al gheţii arctice marine a fost de 2.72 milioane de kilometri pătraţi, o creştere de aproximativ 64,4 mii de kilometri pătraţi faţă de 2007. CO2 a fost de 421,55 ppm în 2023.
Jensen a declarat că în urmă cu câţiva ani a început să realizeze şi să posteze grafice şi diagrame cu datele NSDIC pentru a le oferi oamenilor reprezentări vizuale simple.
"Prima mea diagramă am trimis-o la NSIDC, dar nu am primit nicio reacţie din partea acestei organizaţii. M-a surprins acest lucru. De asemenea, m-a surprins şi faptul că mulţi oameni, inclusiv oameni de ştiinţă şi chiar prieteni, sunt greu de convins că gheaţa marină a rămas neschimbată din 2007, deşi eu folosesc aceleaşi date oficiale folosite şi de IPCC. Sunt spălaţi pe creier de numeroasele articole de ştiri alarmiste care vorbesc despre o scădere a gheţii din Marea Arctică şi [de] marele lor respect pentru organizaţia ONU, IPCC", a specificat el.
Geisel a menţionat că este îngrijorat de faptul că unii oameni de ştiinţă şi factori de decizie politică folosesc "o analiză foarte precisă, aproape microanalitică, asupra unei situaţii foarte, foarte macro".
"Ne uităm la procese care se schimbă de-a lungul deceniilor şi încercăm să înţelegem cum vom răspunde anul acesta.
Dacă studiaţi sistemele meteorologice din zona arctică înaltă, există un sistem extraordinar de înaltă presiune, bine cunoscut de către specialiştii în meteorologie, care se află în vârful Polului [...] Şi se deplasează, şi este bine cunoscut faptul că îşi schimbă poziţiile şi, prin urmare, modifică tiparele meteorologice cu o frecvenţă decenală - vorbim de 10, 12 ani. Acestea sunt procese cu adevărat masive, pe termen lung, pe care toată tehnologia noastră nu le poate înţelege pe deplin", a spus el.
Geisel a făcut o comparaţie cu oamenii de ştiinţă care studiază îndeaproape uraganele prin intermediul imaginilor din satelit şi care încă nu sunt capabili să înţeleagă pe deplin cum se vor comporta în viitorul apropiat.
"Avem toate aceste imagini şi putem să modelăm [uraganele] foarte atent, iar acestea pot fi modelate până la o scară de aproximativ 100 de metri.
Dar atenuarea efectelor pe măsură ce se apropie de ţărm nu se face pe o distanţă 100 de metri. Se face pe o rază de 160 kilometri. Când un uragan ajunge pe coasta Floridei, guvernatorul spune: 'Toată lumea afară!'. Aşadar, rezoluţiile acestor măsurători nu echivalează neapărat cu o atenuare sau chiar cu o înţelegere a consecinţelor", a menţionat el.
Punerea sub semnul întrebării a datelor
NSIDC efectuează măsurători prin satelit ale gheţii marine şi înregistrează unde concentraţiile de gheaţă sunt de cel puţin 15 procente pentru a înţelege întinderea gheţii marine. NOAA foloseşte apoi măsurătorile din septembrie pentru a reprezenta întinderea gheţii marine în timp.
Dar marja de eroare este semnificativă.
"În timpul topirii de vară şi al îngheţului din toamnă, extinderea poate fi subestimată cu 1,6 milioane de kilometri pătraţi; la mijlocul şi la sfârşitul iernii, înainte de începerea topirii, eroarea va fi la limita inferioară a estimărilor", afirmă NSIDC.
Potrivit NSDIC, datele privind suprafaţa gheţii marine pot fi eronate cu până la 1,6 milioane de kilometri pătraţi atunci când sunt măsurate în septembrie, comparativ cu luna martie, care are o marjă de eroare mai mică.
Atunci când este reprezentată pe un grafic, scăderea întinderii gheţii marine din 1979 până în 2023, folosind cifra mai precisă din martie, arată jumătate din rata de scădere, de 24.140 de kilometri pătraţi, comparativ cu rata de scădere din septembrie, de 48.280 de kilometri pătraţi.
Modelele climatice sunt la fel de bune ca şi datele introduse în ele, a specificat Jensen.
"Scăderea bruscă a întinderii gheţii din Marea Arctică înainte de 2007, când premiul Nobel a fost acordat IPCC şi lui Al Gore, trebuia să continue pentru totdeauna. Din acest punct de vedere, predicţiile au fost corecte. Cu toate acestea, când a devenit clar că scăderea s-a oprit, ar fi trebuit să înceteze astfel de predicţii.
Acest lucru a fost, însă, dificil din punct de vedere politic pentru ei, deoarece ar fi pus sub semnul întrebării întreaga problemă a schimbărilor climatice cauzate de CO2, deoarece scăderea gheţii din Marea Arctică a fost un argument major pentru teoria CO2", a spus el.
În plus, imaginile din satelit ale extinderii gheţii marine nu au început în 1979, în ciuda faptului că majoritatea graficelor folosesc acest punct de plecare.
Folosind imaginile de la vechii săi sateliţi, NASA a realizat estimări aproximative ale întinderii gheţii marine încă din anii 1960.
Jensen a subliniat că, deşi imaginile satelitare din anii 1960 nu erau la fel de precise ca modelele actuale, ele oferă totuşi o imagine de ansamblu care nu se aliniază cu afirmaţiile NOAA privind scăderea constantă a extinderii gheţii marine.
"Întinderea a fost probabil mai mică în câţiva ani înainte de 1978. Astfel, nivelurile din 1978-1996 au fost, probabil, o perioadă maximă. Un astfel de maxim ar putea să apară din nou în viitor dacă CO2 nu este motorul extinderii gheţii arctice", a declarat Jensen.
Într-un raport arhivat de la începutul anilor 1990, IPCC afirmă:
"Începând cu aproximativ 1976, întinderea suprafeţei de gheaţă marină în emisfera nordică a variat în jurul unui nivel climatologic constant, dar în perioada 1972-1975, întinderea gheţii marine a fost semnificativ mai mică.
În emisfera sudică, începând cu aproximativ 1981, întinderea gheţii marine a variat, de asemenea, la un nivel constant. Între 1973 şi 1980, au existat perioade de câţiva ani în care întinderea gheţii marine din emisfera sudică a fost fie sensibil mai mare, fie mai mică decât cea tipică anilor 1980".
Jensen a declarat că "pare clar" că schimbările în gheaţa marină din Antarctica sunt determinate în principal de El Nino şi La Nina.
"Poate că Gulf Stream (Curentul Golfulul) din Atlantic şi alţi curenţi din Oceanul Pacific sunt principalul motor al gheţii marine din Arctica? Sunt necesare mai multe cercetări", a spus el.
Răspunsul NSIDC
Când i s-a cerut să comenteze raportul lui Jensen, cercetătorul ştiinţific principal al NSIDC Walt Meier a declarat că acesta "nu este nimic nou şi nu conţine constatări ştiinţifice semnificative".
"Anul 2007 a fost un minim record.
Folosirea anului 2007 ca punct de plecare este o alegere selectivă a unui an de început pentru a minimiza tendinţa şi nu oferă o măsurătoare de schimbare utilă din punct de vedere ştiinţific. Tendinţa generală de la începutul datelor noastre satelitare consistente şi continue, începute în 1979, arată o tendinţă puternică de scădere pe parcursul a 45 de ani.
Cei 17 ani din 2007 până în 2023 sunt acei 17 ani cu cele mai scăzute valori înregistrate. Analiza tipului de gheaţă şi a grosimii gheţii arată o scădere substanţială a grosimii, cu o dispariţie aproape completă a celei mai vechi şi mai groase gheţi din Arctica. Mediul de gheaţă marină din Arctica este fundamental schimbat faţă de anii 1970 şi 1980", a declarat Meier pentru The Epoch Times prin e-mail.
Meier a menţionat că NSICD include doar datele din imaginile din satelit din 1979, "deoarece este înregistrarea pe termen lung de cea mai bună calitate. Adăugarea de date anterioare poate oferi un context suplimentar, dar nu schimbă concluziile folosind datele începând cu 1979".
Întrebat de ce nu am observat o tendinţă de scădere a întinderii gheţii marine proporţională cu creşterea ppm de CO2 - dacă CO2 este principalul motor al declinului gheţii de mare - Meier a răspuns: "Emisiile de gaze cu efect de seră afectează gheaţa de mare, şi clima în general, ca un 'deget pe cântar' pe termen lung.
"Există întotdeauna variabilitate în climă, aşa că ne aşteptăm la suişuri şi coborâşuri. Temperaturile globale nu cresc în mod constant în fiecare an - alţi factori, cum ar fi El Nino sau La Nina - joacă, de asemenea, un rol. Dar gazele cu efect de seră adaugă un pic de 'combustibil' în plus în fiecare an."
Între timp, în al treilea cel mai mare câştig lunar din ultimii 45 de ani, gheaţa marină arctică a crescut cu 58,6 milioane de kilometri pătraţi în decembrie 2023, potrivit ultimului raport al NSIDC.
Întinderea gheţii marine a crescut în medie cu 54.235 de kilometri pătraţi pe zi, "cu mult mai rapid decât media din 1981 până în 2010, de 39.750 kilometri pătraţi pe zi", se arată în raport.
