O primăvară aşa cum merităm

Mie îmi place primăvara. Anul ăsta parcă a venit la fix peste România, cu o pătură de soare, învelindu-ne ca pe nişte copii neastâmpăraţi şi obosiţi, dar care nu uită seara să întindă obrazul către buzele mamei, să-şi primească binecuvântarea. Iar mama îi iartă mereu şi îşi presează buzele calde, lăsând în urmă un sărut moale, care vine cuminte, cu periodicitate, necondiţionat. Aşa vine peste noi şi primăvara, cu puterea unei lumini aproape divine şi cu câteva păsări prea vesele pentru o Românie care le oferă din ce în ce mai puţine crengi pe care să se odihnească.

Primăvara e ca un buzunar întors pe dos, care lasă să se vadă căptuşeala din bumbac alb, boţit şi intim, scoţând la iveală toate nimicurile pe care le purtăm cu noi: nişte mărunţiş, un gunoi, câteva firimituri, un nasture şi-o jumătate de listă de cumpărături. Mereu nepregătiţi parcă suntem când vine primăvara, mereu surprinşi. Zăpada se topeşte încet, melancolic, lăsând străzile prelinse cu praf ud şi gunoaie adunate lângă trotuare, maşinile se târăsc una după alta stropite prin toate părţile. Prin parcuri se mai lăfăie burţi de zăpadă, de parcă iarna nu-i hotărâtă să se stingă, deşi câţiva nefericiţi vând deja pe la colţuri ghiocei orfani, înghesuiţi în ace de brad, iar magazinele toate stau cu vitrinele golaşe, pentru că încă n-a ajuns colecţia de primăvară şi nici abţibildurile cu ouă de Paşte.

Pleosc, pleosc, pleosc se aude de pe acoperişurile negre, unde iarna se topeşte în primăvară. O iarnă albă şi înaltă care ne-a încercat puterile până la oase. Oamenii se mişcă amorţit pe stradă, îmbrăcaţi prea gros, de frica unei primăveri false, care i-ar putea îmbolnăvi. Timpul se scurge ca o duminică lungă la sfârşitul căreia am ieşit jilavi, din hibernare. Pe undeva e ca primăvara lui Vivaldi, ţopăim în şoaptă, respirăm cu toată forţa plămânilor, lăsăm sângele să curgă în noi cu încrederea că frigul nu mai vine. Am uitat de iarnă şi de troiene, de lopeţi şi de termometrele care nu mai conteneau cu minusurile.

Ne lăsăm înveliţi cu gingăşia, taina şi liniştea primăverii, gudurându-ne unii pe lângă alţii, bucuroşi de căldura bruscă, binemeritată. Ca şi cum primăvara asta nu ne-o mai ia nimeni înapoi, e a noastră pe vecie. O primim cu prea multă lejeritate, fără raţiune, fără să ne scobim puţin sufletele după un soare personal, câţiva muguri de copaci şi scăfârliile florilor care îşi cer dreptul la înflorire.

Ne lăsăm înveliţi cu gingăşia, taina şi liniştea primăverii, gudurându-ne unii pe lângă alţii, bucuroşi de căldura bruscă, binemeritată. Ca şi cum primăvara asta nu ne-o mai ia nimeni înapoi, e a noastră pe vecie.

Vorbesc de bucata aceea de primăvară care zace în fiecare, între un gest binevoitor şi un strop de politeţe, un gând bun şi-o părere de rău. Diagnosticul primăverii ne împinge la analiza mecanismelor interioare care se cer înflorite, însorite, un efort spiritual de topire a unei ierni grele la care poate am contribuit cu toţii. Să ne împrimăvărăm o dată cu ea, să fim şi noi frumoşi şi limpezi, curaţi şi verzi, puţin mai senini, puţin mai buni.

Îmi place primăvara pentru că ea ne invită să ne dezbrăcăm de frig, să topim urâtul din noi, să începem o igienizare a existenţei noastre, de care e timpul să ne îngrijim cu minuţiozitate. O curăţenie de primăvară a sufletului, de ce nu?