Noua strategie a Armatei Ruse în Ucraina este mai periculoasă. Ce ar trebui să facă Occidentul? [Analiză]

Atacurile Rusiei asupra infrastructurii critice ucrainene reprezintă o schimbare de etapă în război şi în strategia rusă. Rusia a devenit mai periculoasă, nu pentru că este încolţită, ci pentru că este mai disciplinată: cerinţele politice şi realităţile militare se armonizează la nivel de strategie, este de parere Seth Cropsey, fondator şi preşedinte al Yorktown Institute, fost ofiţer de marină şi subsecretar adjunct al Marinei Militare americane.

Intr-un articol de analiză publicat în The Hill, Seth Cropsey mai susţine că Rusia poate acţiona în cadrul ferestrei de escaladare pe care i-o oferă Occidentul, astfel că Statele Unite ar trebui să răspundă prin schimbarea calculelor de risc ale Rusiei pentru a proteja infrastructura critică din Ucraina.

Surovikin, noul comandant al armatei ruse in Ucraina

Despre Serghei Surovikin, noul comandant al armatei ruse în Ucraina, Seth Cropsey afirmă că acesta nu are talente unice care să îl diferenţieze de predecesorul său, Alexandr Dvornikov. Cei doi bărbaţi sunt remarcabil de asemănători; amândoi au fost desfăşuraţi în Siria şi au fost cunoscuţi pentru brutalitatea şi nepăsarea lor faţă de victimele civile şi amândoi au experienţă în rol de comandanţi de districte militare. Cu toate acestea, Surovikin, încă din primele sale săptămâni la comandă, a fost în mod remarcabil mai sincer cu publicul rus, recunoscând că situaţia militară este "tensionată".

Trecutul lui Surovikin explică francheţea sa sporită. El nu este doar un ofiţer de carieră, ci şi un ofiţer sovietic care a servit drept comando Speţnaz în Afganistan şi a participat activ la tentativa de lovitură de stat din 1991; el a contribuit la crearea poliţiei militare ruse.

Ambele indică loialitatea sa faţă de Kremlin, la fel ca şi cruzimea sa în Siria şi faţă de subordonaţii săi. (Un colonel aflat sub comanda sa s-ar fi sinucis în faţa sa.) Surovikin a fost şef de serviciu, anterior şef al Forţelor Aerospaţiale ale Rusiei, în ciuda pregătirii sale ca ofiţer de uscat. Unii observatori au speculat că l-ar putea înlocui pe Valeri Gherasimov în funcţia de şef al Statului Major General al armatei ruse.

În plus, având în vedere dependenţa tot mai mare a Rusiei de echipamentele şi asistenţa tehnică iraniană, relaţia lui Surovikin cu Forţa Quds a Corpului Gardienilor Revoluţiei Islamice, cultivată în timpul detaşării sale în Siria, reprezintă un avantaj suplimentar.

Surovikin, cu toate acestea, trebuie să facă "un pătrat dintr-un cerc din ce în ce mai rigid". Rusia rămâne pe picior greşit. Ucraina o presează în est şi în sud, împingând neîncetat în Herson şi în regiunea Donbas; aceasta îşi menţine forţele şi în regiunea Zaporijjia şi ar putea foarte bine să ameninţe Melitopolul. Între timp, atacul asupra podului din strâmtoarea Kerci demonstrează că Ucraina poate lovi ruta logistică crucială pentru forţele ruseşti din sudul Ucrainei.

Care ar putea fi alegerea militară logică pentru Rusia

Fostul ofiţer din marina militară americană afirmă că alegerea militară logică pentru Rusia ar fi să scurteze frontul de luptă. El spune că acest lucru ar reduce stresul asupra logisticii Rusiei, ar concentra rezerviştii ruşi slab antrenaţi şi prost echipaţi, dar numeroşi, pe o linie mai scurtă, ar creşte densitatea apărării aeriene şi ar asigura că artileria Rusiei, atât de critică pentru succesul său tactic, este suficient de copleşitoare pentru a menţine noile poziţii.

În opinia lui Seth Cropsey, problema, totuşi, este parţial politică. Putin a anexat Herson, Zaporijjia, Doneţk şi Luhansk din Ucraina, împiedicând în mod intenţionat orice lider militar rus să predea aceste zone în timpul negocierilor şi crescând implicit credibilitatea ameninţărilor nucleare ruseşti. Cu toate acestea, în discursul său acru din 30 septembrie, în care a anunţat aceste anexări, Putin nu a identificat niciodată graniţele sau natura administrativă a vreuneia dintre regiunile anexate.

Acest lucru oferă Rusiei o flexibilitate semnificativă: La urma urmei, forţele ucrainene au recucerit fortăreaţa Lyman, în regiunea Doneţk, la doar o zi după anexarea lui Putin, iar Rusia nu a folosit arme nucleare pentru a-şi apăra presupusul teritoriu.

În realitate, Rusia îşi poate permite să cedeze teren. Ea a cultivat şi a valorificat presupunerea, cândva confortabilă în Occident, că Rusia, cu armata sa coruptă şi eşaloanele sale politice superioare incompetente, a ales un război mult peste mijloacele sale. Aceste diagnostice privind starea de rău a Rusiei - şi, la rândul lor, identificarea unui colaps rusesc iminent - sporesc credibilitatea aparentă a ameninţărilor nucleare ale lui Putin.

Cu toate acestea, există motive clare de strategie militară pentru refuzul Rusiei de a abandona capul de pod de pe râul Dnipro. Cu Herson în mână, Rusia îşi păstrează influenţa asupra oricăror exporturi ucrainene. Dnipro este suficient de adânc şi de lat pentru ca navele să poată călători mult în amonte, ceea ce face ca Herson, Zaporijjia şi Dnipro să fie centre majore de export - iar Herson este priza care blochează economia Ucrainei.

Mai mult, barajul Kahovka creează lacul de acumulare Kahovka, care furnizează apă pentru Canalul Crimeei. Problemele legate de aprovizionarea cu apă a Crimeei au fost un factor-cheie în invazia Rusiei. Înainte de anexarea Crimeei de către Rusia, în 2014, la Ucraina, regiunea producea aproximativ 10% din recoltele ucrainene; Ucraina a tăiat apoi alimentarea cu apă a peninsulei prin canalul Crimeei - canalul furniza aproximativ 85% din apa Crimeei - ceea ce a distrus recoltele din Crimeea. Rusia ar fi putut remedia această situaţie investind mult mai mult în aprovizionarea cu apă locală, în instalaţii de desalinizare şi într-o nouă legătură de apă cu Krasnodar, de-a lungul podului din strâmtoarea Kerci. Cu toate acestea, Kremlinul ar fi cheltuit anual între 1 şi 2,7 miliarde de dolari pe subvenţii pentru peninsula nou-absorbită, susţinând în mod obişnuit aproximativ două treimi din bugetul acesteia. Kremlinul a presupus, probabil, că ar fi mai rentabil să recucerească Canalul Crimeei.

Deci, Rusia nu poate abandona pur şi simplu capul de pod al Dnipro, deoarece alimentarea cu apă a Crimeei ar fi din nou ameninţată. Ucraina nu trebuie nici măcar să împingă spre sud în Herson; ar putea îndigui mai direct lacul de acumulare Kahovka, presând astfel Crimeea.

Rezultatul, totuşi, este că zvonul despre ameninţarea Rusiei la barajul Kahovka este probabil o cacealma. Distrugerea acestuia ar elibera un val masiv care ar complica orice ofensivă ucraineană în Herson Oblast - dar ar distruge şi poziţiile ruseşti la sud de Dnipro şi, având în vedere topografia, teritoriul ocupat de ruşi ar putea fi mai expus riscului decât oraşul Herson însuşi. Cel mai important, ar elimina aprovizionarea cu apă a Crimeei pe termen nelimitat.

În schimb, Surovikin şi-a schimbat abordarea aeriană. Folosind muniţii iraniene de tip „drone rătacitoare” (sau „kamikaze”) şi rachete balistice şi de croazieră ruseşti rămase, el a vizat centralele electrice din întreaga ţară, declanşând un val de pene de curent. Acest lucru nu va înfrânge voinţa ucrainenilor - dar va perturba operaţiunile ucrainene. Mai important, va forţa Ucraina să distribuie apărarea antiaeriană de pe liniile de front pentru a facilita ofensivele în alte părţi. Este cea mai eficientă utilizare a forţei de către Rusia în acest război până acum.

"Occidentul trebuie să treacă linia roşie autoimpusă"

Disuasiunea interbelică este o artă pierdută; Occidentul nu a mai purtat de ceva vreme un război limitat împotriva unui adversar capabil de contra-escaladare. Trebuie remarcat faptul că Occidentul a reuşit să descurajeze diverse acţiuni ruseşti chiar şi în cadrul războiului limitat - de exemplu, Rusia nu a lovit convoaie cu arme NATO în vestul Ucrainei.

Cu toate acestea, dacă Occidentul urmăreşte să descurajeze capacitatea tot mai mare a Rusiei de a lovi în masă centrale electrice şi oraşe, trebuie să treacă o linie roşie autoimpusă şi să furnizeze Ucrainei arme cu rază lungă de acţiune (şi anume, muniţii ATACMS) şi să relaxeze restricţiile privind ţintirea în interiorul Rusiei. Apărarea aeriană suplimentară va fi de ajutor, dar, având în vedere sprijinul extins al Iranului pe teren, acestea ar putea foarte bine să fie insuficiente, în funcţie de amploarea sprijinului iranian pe care îl primeşte Rusia.