Mineriada din iunie 90 – inceputul mortii noastre lente (II)

Coabitarea cu moartea

Acum vreo doi ani, ma aflam intr-un avion care traversa Atlanticul. Unul dintre filmele care rulau mi-a atras atentia, fara sa-mi dau seama de ce, la inceput.

Era un film italian. Habar n-am nici pana in ziua de azi cine este regizorul. Se chema, cred, „Patimile” sau cam pe-acolo. Dar nu era despre renasterea Domnului Isus, cum v-ati putea imagina, ci despre moartea lenta a societatii, cazuta in nepasare.

In scena de inceput a filmului, un regizor batran, care incearca sa gaseasca inspiratie pentru un nou scenariu, adoarme cu capul pe masa. In timp de doarme, este sunat de un prieten de-al sau, jurnalist, care ii lasa un mesaj cu o propunere de scenariu: o ziarista de investigatie obtine dovezi legate de un enorm scandal de coruptie care implica politicienii. Inainte sa publice faptele in presa, i se ofera mita, posturi politice, etc, pe care le accepta. Dupa un timp, „sedusa si abandonata” de clasa politica, decide totusi sa publice materialele. Cand o face, constata cu stupoare ca reactia societatii este nula.

Asa se termina si scenariul filmului. Prin extrapolare, aici s-ar termina si fimul care ne are drept protagonisti pe noi romanii, caci o societate in care indivizii sunt facuti sa devina nepasatori la raul din jurul lor, nu mai are nici un viitor, este nula.

Apatia – standardul curent romanesc

Noi ca indivizi formam un „ceva”, acest lucru complex care este societatea romaneasca moderna. Daca nu altceva, suntem legati prin nevoia coabitarii in spatiul mioritoc.

Ai putea spune ca formam un grup, ca limba si „cultura” – orice o mai fi insemnand asta in zilele noastre.

In momentul in care noi, celulele care formam acest „ceva”, aceasta „fiinta”, incetam sa ne preocupam de mentinerea existentei sale, in mod natural ea inceteaza sa se mai preocupe de noi si la sfarsit, sa mai aibe un viitor.

Si nu ma refer aici la eventuale agitatii produse de iredentismul maghiar, care vrea Transilvania inapoi, sau mai stiu eu ce. Tulburarile de genul asta par vesnic fara nici un viitor, apar si dispar ca norii pe cer, fiind mereu folosite de Securitate in momente in care doreste sa distraga atentia de la lucruri mai importante (de exemplu martie 1990, la Targu Mures – nimeni n-a mai auzit de conflicte acolo, te intrebi cum de-a disparut conflictul).

Incerc sa afirm ca noi, ca societate, suntem bombardati cu amenintari la pieire, asemenea unui organism expus la... bacteriile ecoli. Daca doza este prea mare, „fiinta” societatii incepe sa devina coplesita de ele si le accepta, metaforfozandu-se, sau chiar murind.

Unul dintre motivele principale ale acestei nepasari mi se pare expunerea constanta la distrugere, lucruri negative, si in general incidente cu care de fapt nu suntem de acord, care ne lezeaza cel putin bunul simt, dar pe care, datorita frecventei lor, am ajuns sa le acceptam tacit.

Mediatizarea, pe care oamenii par ca au atata nevoie, este cu doua taiusuri. Mass media te pune fata in fata cu evenimente, din batatura casei, sau zari indepartate. Ti le pune in vedere. Consumatorul de stiri priveste asculta, citeste. Se informeaza, se emotioneaza, consumand stirea. Reactioneaza. Ii sunt servite astfel, motivele pentru a-si ridica adrenalina, simtind astfel ca traieste, fara a fi nevoie sa faca altceva.

Insa mass media, care – culmea – isi respecta contractul social mediatizand faptele de coruptie – a ajuns sa fie folosita la promovarea coruptiei, din cauza lipsei de reactie publica. Odata cazuta in banal, distrugerea, pacatul – oricat de grav ar fi – devine acceptat ca standard.

Are nevoie de doza lui zilnica de adernealina si acesta ii da senzatia ca a „contribuit cu ceva”,si-a spus parerea.. Dar fara sa-si dea seama, este modelat de stire, intr-o maniera foarte insidioasa. Ce faci, dupa ce ai luat cunostinta de evenimente?

In Afganistan se pun bombe? Ce faci? Romania este plina de coruptie. Ce faci? Poti sa faci ceva? Si ce anume? Cat ai de gand sa sacrifici? Pe lumea asta raul pare ca se intinde - copii maltratati si pusi la cersit, fete la prostituat, oameni carora li se fura organele si sunt macelariti ca animalele pentru profit.

Cum reactionezi cand esti pus fata in fata cu stirile, in majoritatea lor amenintatoare pentru societatea umana? Mai ales daca sunt lucruri pe care esti ‚programat” sa crezi ca nu le poti schimba?

Oricum ai da-o, incet-incet, le accepti ca fiind standardul general-valabil. Te lasi influentat de ele, chiar daca, sa zicem, la inceput esti ingrozit, scarbit, paralizat. Le accepti, mai intai, existenta, pentru ca apoi, cind ti se spune ca au inundat realitatea, sa le adopti ca standarde.

Unul dintre exemplele cele mai dureroase pentru noi romanii este coruptia clasei politice. Politicieni corupti in Romania au existat de pe vremea domnitorilor. Insa mass media, care – culmea – isi respecta contractul social mediatizand faptele de coruptie – a ajuns sa fie folosita la promovarea coruptiei, din cauza lipsei de reactie publica. Odata cazuta in banal, distrugerea, pacatul – oricat de grav ar fi – devine acceptat ca standard.

Ce era scandalos ieri, devine standard azi. Dar oamenii au nevoie de emotie, nu putem trai fara ea. Asa ca apar scandaluri cotidiene, care mai ieri erau de inimaginat. Vorba unui prieten de-al meu „cand Imperiul Roman a inceput serios sa decada, circul devenea tot mai violent si mancarurile tot mai piperate”. Femeile mai dezbracate, clipurile muzicale mai aberante, crimele mai ingrozitoare.

Lucrurile care ieri faceau senzatie, azi nu mai starnesc nici-o reactie, si standardele decad continuu. Este ca un bulgare de zapada care se rostogoeste la vale maturand in calea lui totul.

Parte din problema pare a fi goana oamenilor dupa emotie.

Un alt motiv ar putea fi viata din ce in ce mai agitata pe care o ducem. Nu ne lasa sa avem o atitudine. Avem casa, familie, servici, copii de crescut, trebuie sa traim cu frica si supunere, caci „nu se stie”. Romanii au fost expusi oricum unui program menit sa le anihileze vointa si valorile prin frica, numit comunism, program care a accentuat caderea.

Asa ca am devenit apatici la rau. Sumbrii, obositi si lipsiti de speranta si rost, abia mai catadicsim sa ne scoatem buruienile din gradina. Iar ele, parca stiu – devin tot mai agresive si mai numeroase.