Melancolia Toamnei

Motto:

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă

Sufletului nostru bucuros de moarte.

Palid aşternut e şesul cu mătasă,

Norilor copacii le urzesc brocarte.

Casele-adunate, ca nişte urcioare

Cu vin îngroşat în fundul lor de lut,

Stau în ţărmu-albastru-al râului de Soare,

Din mocirla cărui aur am băut.

(Tudor Arghezi – ”Niciodată toamna”)

Oricât ar fi toamna de senină, cu toate roadele pe care le aduce, nu poate tăinui atmosfera de melancolie profundă care o însoţeşte. De multe ori, este asociată cu vârsta înaintată a omului, şi nimeni nu uită, că, după ea, vin viforele şi gerurile iernii.

În mitofolclorul românesc, Toamna este o zână, soră bună cu celelalte anotimpuri, îmbrăcată bine şi cu un cojocel cu râuri şi cu bumbi de aur. E frumoasă de pică, înaltă şi mlădioasă; dar, deşi surâsul îi înfloreşte pe faţă, ochii ei sunt mereu trişti şi gândurile parcă i-ar fi tot departe. Fel de fel de fructe şi legume îi stau în cale, aurii şi coapte. Frunzele copacilor se fac de aur, de argint şi de aramă. De aur este şi părul acestei zâne. Pe unde calcă, iarba se îngălbeneşte; doar ici-colo, câte o frunză îşi mai păstrează verdeaţa. Pe copaci, şiruri de gâze numite vacile Domnului încă se mai încălzesc la Soare, în primele zile de Toamnă. Însă, din depărtări neştiute, funigei împânzesc deja zarea.

Ca şi celelalte surori, şi Toamna are trei străjeri, ai ei fiind Răpciune, Brumărel şi Brumar, care o păzesc, pe rând, câte o lună, după care se întorc să se odihnească, în Celălalt Tărâm, aşteptând încă un an, până când le vine iar rândul la straja stăpânei. Cum se vede, românii de la ţară apreciază Toamna pentru roadele ei, dar îi semnalează şi tristeţea din ochi. Trăind între ţărani, aşteptând ca şi ei roadele acestui anotimp, moşierul-poet Vasile Alecsandri îi cântă bogăţia, sub titlul ”Toamna ţesătoare”:

Toamna mândră, harnică

Şi de bunuri darnică

A-mpărţit a ei comori:

Frunza-i dată vântului,

Iar roada pământului

Dat-o-au la muncitori.

Totuşi, melancolia Toamnei nu-l ocoleşte nici pe moşierul de la Mirceşti:

Vesela verde câmpie acu-i tristă, veştezită;

Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită;

Frunzele-i cad, zbor în aer, şi de crengi se dezlipesc

Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.

În poeziile lui Mihai Eminescu, Toamna e însăşi Melancolia, şi nu i se spune decât rareori pe nume, ca în acest ”Sonet”:

Afară-i Toamnă, frunza-mprăştiată,

Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;

Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri

Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.

George Coşbuc, alt mare iubitor al Naturii, accentuează melancolia Toamnei, adăugându-i gemete şi vuiete:

Toamna târziu

În noaptea cu Lună,

Cum vâjâie codrul

Şi geme şi sună.

Din Nordul cu neguri

Un vuiet răsare

Şi vine şi creşte

Mai iute, mai tare...

La delicatul poet George Topârceanu, Toamna îşi anunţă venirea numai printr-o boare:

A trecut întâi o boare

Pe deasupra viilor,

Şi-a furat de prin ponoare

Puful păpădiilor.

Trecând aici în revistă poeziile închinate Toamnei de poeţi români reprezentativi, am observat că numai George Topârceanu o înfăţişează ca în mitofolclor:

Iat-o!... Sus în deal, la strungă,

Aşternând pământului

Haina ei cu trenă lungă

De culoarea vântului,

S-a ivit pe culme Toamna,

Zâna melopeelor,

Spaima florilor şi Doamna

Cucurbitaceelor...

Lung îi flutură spre vale,

Ca-ntr-un nimb de glorie,

Peste şolduri triumfale

Haina iluzorie.

Apoi pleacă mai departe

Pustiind cărările,

Cu alai de frunze moarte

Să colinde zările.

În poezia din care am citat, ”Rapsodii de Toamnă”, zâna e... zână; dar în ”Balada unui greier mic”, tot de George Topârceanu, ”Toamna cea întunecată” şi-a pierdut frumuseţea:

Lungă, slabă şi zăludă,

Botezând natura udă

C-un mănunchi de ciumafai, -

Când se scutură de ciudă,

Împrejurul ei departe

Risipeşte-n evantai

Ploi mărunte,

Frunze moarte,

Stropi de tină,

Guturai...

Cum era de aşteptat, cel mai atent la Toamnă, dintre toţi poeţii români moderni, este George Bacovia, la care acest anotimp este al melancoliei, al frigului, al îmbolnăvirilor, al sufletelor născute triste. Iată, în acest sens, doar câteva titluri de poezii bacoviene: ”Toamna”, ”Nervi de Toamnă”, ”Vals de Toamnă”, ”Note de Toamnă”, ”Plumb de Toamnă”, ”Monosilab de Toamnă”. La fel ca poezia ”Plumb”, şi ”Nervi de Toamnă” poate fi socotită un manifest artistic al celui mai important poet simbolist din literatura română:

E toamnă, e foşnet, e somn...

Copacii pe stradă oftează;

E tuse, e plânset, e gol...

Şi-i frig, şi burează...

Oarecum neaşteptat, pentru sensibilitatea bolnăvicioasă a lui George Bacovia, Toamna îi umple privirile cu un superb violet, atenuând obişnuita deznădejde a poetului:

Amurg de Toamnă violet...

Doi plopi, în fund, apar în siluete

-Apostoli în odăjdii violete –

Oraşul tot e violet.

În fine, şi la un alt mare poet, Lucian Blaga, amurgul de toamnă este încărcat de culoare:

Din vârf de munţi amurgul suflă

cu buze roşii

în spuza unor nori

şi-aţâţă

jăraticul ascuns

sub valul lor subţire de cenuşă.

Asta e: pentru poeţi şi pictori, cea mai frumoasă calitate a Toamnei se iveşte din paleta ei de culori, când frunzele copacilor, ale iederei şi ale altor plante capătă o droaie de nuanţe, de parcă pădurile şi grădinile ar fi de pe alt tărâm, nu de pe Pământ. Toamna, mai ales la începutul ei, cerul de deasupra noastră, inclusiv cerul de deasupra Bucureştiului, are o nuanţă extraordinar de frumoasă, aproape suprafirească.

Toamna se numără bobocii, spune un vechi proverb românesc. Fie deci ca toţi românii să aibă puzderie de ”boboci” de numărat în această toamnă, care, pe lângă alte daruri ale pământului, făgăduieşte şi un vin bun, din care omul să se bucure la sărbătorile lui şi ale ţării!