MB: Începutul sfârşitului pentru coaliţia aflată la guvernare

Săptămâna aceasta marchează cu siguranţă sfârşitul unei ere în Marea Britanie. Un nou antrenor pentru Manchester United, după 26 de ani, regina care a început să deschidă drumul la ocazii de stat pentru fiul ei, prinţul Charles, iar acum, cu consecinţa mai directă pentru majoritatea britanicilor decât oricare dintre evenimentele menţionate, un minimalism legislativ care marchează începutul sfârşitului pentru coaliţia dintre conservatori şi democrat-liberali. Este eşecul proiectului lui David Cameron şi Nick Clegg. Pe viitor, vor merge pe căi separate, se arată într-o analiză a cotidianului britanic The Guardian.

Discursul Reginei marchează momentul în care cele două partide din coaliţie au început să meargă pe drumuri separate. Cu câteva excepţii - imigraţia fiind cea mai importantă -, noul program legislativ este mai izbitor pentru ceea ce nu conţine decât pentru ceea ce face. În principal, fiecare partid a fost capabil să blocheze proiectele cele mai valoroase ale celuilalt. Întrebarea care se pune acum este dacă incapacitatea de a guverna înseamnă şi o incapacitate de a obţine realegerea.

Coaliţia îşi va continua mandatul probabil pe toată durata celor doi ani rămaşi. Ea rămâne unită, cel puţin în termeni de oportunitate politică, din nevoia primordială de a arăta că strategia economică urmărită din 2010 începe să dea roade, dacă este aşa. Rămâne unită şi prin faptul că trebuie să rămână la guvernare pentru propria credibilitate. Prin urmare, coaliţia Cameron-Clegg va continua chiar dacă nu are şanse de succes. Este precum băncile, prea mare pentru a eşua, potrivit The Guardian.

Obiectivul articulat de entuziaştii coaliţiei în 2010, posibilitatea de a exista ca alternativă liberal-conservatoare durabilă atât la laburism cât şi la conservatorismul thatcherian, a eşuat. Apostolii acestei viziuni, printre care Cameron şi Clegg, au dorit să creeze o formă de liberalism social şi economic cu compasiune, internaţionalistă, mai puţin intruzivă, mai ecologică şi mai modernă. În principal nu au făcut ce au stabilit, iar noua focalizare asupra imigraţiei subliniază eşecul lor.

Au eşuat din două motive principale. Din cauza inflexibilităţii privind impozitarea şi cheltuielile într-un proiect liberal-conservator care a fost tot timpul dominat de recesiunea economică - ar fi trebuit să fie mai pregătiţi să impoziteze şi să cheltuiască mult mai imaginativ. Au eşuat însă şi din cauză că o prea marte parte din Partidul Conservator a refuzat pur şi simplu să se schimbe în felul în care a promis Cameron, lăsându-l pe liderul lor expus şi slab. Acum, când alegerile generale concentrează deja minţile într-un mod mai partizan, proiectul liberal-conservator este efectiv sfârşit.

Coaliţia este acum ceva mai mult decât suma părţilor sale. Pe de o parte, există o majoritate conservatoare care a simţit că se apropie înfrângerea electorală viitoare, că premierul Cameron este un perdant, suspectând că ministrul de finanţe George Osborne a condus economia spre catastrofă şi îşi pierde capul din cauza UKIP, pe care unii îl văd drept depozitarul unui conservatorism thatcheran mai autentic. Pe de altă parte, există minoritatea liberal-democraţilor, prinsă prin faptul că este partid de guvernământ, focalizată pe necesitatea de a-şi păstra cele 57 de locuri în 2015, masiv conştientă de posibilitatea unei eclipsări mai ample şi, parţial din acest motiv, nefăcând compromisuri privind Europa, drepturile omului, economia de ofertă, pe care le cer partenerii lor din ce în ce mai mult de dreapta.

Discursul Reginei a întruchipat minimalismul. El nu a fost fără substanţă sau interes. Asistenţa socială, reforma sistemului de pensii de stat sunt elementele de mare preţ, financiar şi politic. Totodată, supravegherea deţinuţilor după eliberarea lor ar putea fi unul dintre lucrurile bune care se întâmplă într-o perioadă lungă de timp în care s-a neglijat reabilitarea infractorilor. Dar liberal-democraţii au blocat totul legat de Europa sau monitorizarea comunicaţiilor on-line, în timp ce conservatorii au impus planuri privind preţurile la alcool şi au marginalizat tot ce este ecologic. Zilele maximaliste ale lui 2010 s-au dus, consideră Guardian.

Marea excepţie este imigraţia, mai scrie ziarul. Ea se află în centrul programului coaliţiei din patru motive: în primul rând, pentru că toate partidele ştiu că imigraţia este o preocupare imensă în rândul alegătorilor şi prin urmare necesită un răspuns politic; în al doilea rând, pentru că toţi politicienii moderni ştiu că, atunci când totul merge prost, o strategie de tip ''dog-whistle'' (cu referire la sunete pe care le poate auzi un câine dar nu şi omul) pentru alegători, cu privire la imigraţie, va putea atrage sprijinul pe care alte politici nu îl pot obţine; în al treilea rând, pentru că imigraţia este în anumite privinţe o pârghie politică mai uşoară decât alte alternative de politică socială mai de dorit; în al patrulea, pentru că politica imigraţiei din Marea Britanie rămâne cu adevărat un haos care are nevoie de o reformă.

Din moment ce toate partidele recunosc sensibilitatea imigraţiei, este o zonă în care partidele din coaliţie au fost dornice să fie văzute că cooperează, mai degrabă decât să rişte să adopte poziţii radical diferite. Şi pentru că toate au fost speriate de ascensiunea UKIP în alegerile locale de săptămâna trecuta, toate sunt dornice să fie în prima linie în această problemă. ''Numiţi-o convergenţă abjectă sau convergenţă sensibilă'', scrie Guardian, dar niciun partid - inclusiv cel laburist - nu va vota împotriva noului proiect de lege al guvernului.

Provocarea pentru toate partidele este dacă au ceva de spus în materie de imigraţie, cu excepţia faptului că doresc reducerea ei cât mai mult posibil. Aceasta este problema legată de legislaţia propusă. Liberal-democraţii avertizează că guvernul creează un monstru birocratic făcând din fiecare proprietar de imobil şi medic un oficial camuflat al imigraţiei. Laburiştii au dreptate când spun că coaliţia este ideologic nedoritoare să se confrunte cu baza de recrutare a străinilor, ce implică salarii mici, locuinţe în zone defavorizate, pe care se fundamentează atât de mult imigraţia.

Problema mai profundă este că imigraţia nu e o chestiune politică numai pentru că se presupune că imigranţii încheie o afacere bună. Este o problemă pentru că, în acelaşi timp, populaţia nativă crede că încheie o afacere proastă. A lua măsuri drastice împotriva abuzurilor imigraţiei înseamnă să abordezi doar jumătate din doleanţe. Încrederea în guvern şi solidaritatea socială, care vor decurge din scoaterea cu succes a nativilor tineri din şomaj şi locuinţe sociale, va depăşi cu mult orice încredere ce decurge dintr-o nouă reprimare a imigranţilor. Dar trebuie să fii un partid demn de încredere pentru a propune astfel de măsuri. Iar acum, singurul partid cu adevărat de încredere în Marea Britanie este UKIP, concluzionează ziarul.