Mărirea şi decăderea învăţământului românesc
Toată lumea a observat că învăţământul românesc merge, cu fiecare an, din ce în ce mai prost. De fapt, aşa merg toate lucrurile din societatea românească.
Este cât se poate de evident că oamenii noştri politici nu-şi dau seama că neglijarea educaţiei şi învăţământului este principala pricină a decadenţei ţării, că totul porneşte de la şcoală, care însă nu mai are niciun prestigiu. În acest sens, rezultatele bacalaureatului şi scandalurile iscate în jurul acestui examen în ultimii ani sunt cât se poate de revelatoare.
Printre altele, s-a văzut că ideea manualelor „alternative” a fost cât se poate de proastă, fiind doar un colac peste pupăză în decorul sumbru al stării generale din ţară.
Am cercetat mai multe manuale şcolare din prima jumătate a secolului trecut, remarcând seriozitatea lor şi simţind atracţia pe care trebuie s-o fi exercitat-o asupra elevilor de pe vremuri. Un astfel de manual este „Istoria românilor”, introdus în şcoli imediat după Marea Reîntregire de la 1 Decembrie 1918, scris de însuşi Nicolae Iorga.
Pentru acel timp, informaţiile asupra istoriei noastre sunt depline, ilustraţiile sunt numeroase şi bine alese, iar manualul putea fi şi curs pentru studenţii la istorie. Cine îl parcurgea cu atenţie era iniţiat în toată istoria naţională, din cele mai vechi timpuri şi până la Reîntregirea României Mari.
Aproape de încheiere, Nicolae Iorga aduce un omagiu impresionant ţăranilor români, care constituieseră cea mai mare parte a armatei noastre:
„Prin isprăvile legendare pe care le-au îndeplinit în tot războiul, prin apărarea Basarabiei de bolşevicii ruşi şi prin respingerea necontenită a incursiunilor făcute de comuniştii unguri, aciuaţi la Budapesta – până la lupta cea mare din Iulie 1919 -, care a adus capitularea armatei roşii ungureşti şi intrarea noastră în Budapesta anarhică, sătenii români au dovedit atâta credinţă şi vitejie, încât nu este pe lume o răsplată îndestulătoare pentru fapta lor, glorificată pretutindeni”.
Un alt manual pe care l-am cercetat este de limba română şi a apărut câţiva ani mai târziu. Autorii lui sunt: Constantin Botez, inspector secundar pentru limba română, şi Gheorghe Nedioglu, directorul Liceului „Gheorghe Şincăi”, din Bucureşti. Şi acesta este un manual ireproşabil, atât prin operele literare selecţionate, cât şi prin lecţiile de gramatică.
Din tot manualul, inclusiv din fragmentele literare luate ca exemplu la gramatică, răzbate orgoliul naţional, intens pe vremea României Mari. Sunt prezentaţi toţi marii noştri scriitori care s-au remarcat până la Primul Război Mondial. Aprecierile asupra lor sunt valabile şi astăzi.
În manual întâlnim şi balade şi basme populare. Dintre marii scriitori interbelici nu sunt luaţi în seamă decât Mihail Sadoveanu şi Liviu Rebreanu. Dar puteau autorii să rişte pe popularitatea unor scriitori peste care, în scurtă vreme, s-ar fi aşternut uitarea? Slavă Cerului, elevii aveau la dispoziţie numeroase biblioteci, librării şi reviste culturale unde puteau găsi literatură de ultimă oră.
Actualmente, există manuale de limba şi literatura română unde apar şi „scriitori” care nu au publicat niciun volum, unicul lor „merit” fiind acela că sunt prieteni sau cunoştinţe cu cei care scriu şi aprobă astfel de „materiale didactice”!
Manualul de limba română, amintit mai sus, cuprinde şi el ilustraţii, inclusiv color, de o calitate remarcabilă pentru acel timp. De ce? Fiindcă şi dascălii şi elevii erau respectaţi.
Deşi în româneşte s-a scris cu mult înainte de celebra „Scrisoare a lui Neacşu din Câmpulung”, limba noastră nu s-a bucurat de atenţia binemeritată a învăţământului medieval din Ţările Române. Călugării, cronicarii şi grămăticii o scriau fiecare de capul lui, şi cu toate acestea, ortografia ei de atunci, în alfabetul slavon, era destul de unitară.
Şcolile, în general de grade inferioare, funcţionau în limba slavonă, ulterior şi în greacă. A mai fost şi încercarea aventuroasă a lui Despot Vodă (1561-1563) cu Schola Latina, de la Cotnari, ce avea gradul de colegiu (gimnaziu), şi nu de academie, cum se mai crede şi astăzi de către unii. Acolo s-au predat, printre altele, limba latină, ce nu-i interesa prea mult pe autohtoni, precum şi câteva noţiuni de aritmetică.
Întemeietorul învăţământului naţional este, cum se ştie, Gheorghe Lazăr, care în anul 1818 a înfiinţat şcoala de la Sfântul Sava, din Bucureşti, cu predare în limba română. Pe lângă menirea ei patriotică, şcoala lui Lazăr avea şi un caracter democratic, elevii săi provenind din toate straturile sociale. Încă din primii ani, la această şcoală au studiat elevi ce vor deveni în scurtă vreme personalităţi marcante ale istoriei şi culturii româneşti.
Reforma învăţământului românesc, necesară după Revoluţia de la 1848 şi Unirea Principatelor, a început în vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, când s-a generalizat învăţământul obligatoriu de patru clase, un lucru rarisim în Europa acelor vremuri. De atunci s-au construit şi numeroase şcoli, multe dintre ele rezistând până astăzi. Reformele au continuat şi pe timpul lui Carol I şi în perioada interbelică, dar făcute cu cap, nu în stilul hei-rup de astăzi.
După cum se ştie, între cele două războaie mondiale, România reîntregită a avut un răstimp de graţie, când învăţământul şi cultura au atins înălţimi excepţionale. Dacă ne gândim bine, în anul Marii Uniri de la 1918 nu trecuse decât un veac de la întemeierea şcolii lui Gheorghe Lazăr.
În amintirea elevilor au rămas numeroase şi luminoase figuri de învăţători şi profesori, din perioade mai vechi, ca bădiţa Vasile din Humuleşti, Aron Pumnul, domnul Trandafir şi alţii, de aceeaşi înaltă calitate, dar şi alţii, ca domnul Vucea, care seamănă cu unii dascăli de astăzi.
În pofida sărăciei şi lipsei de educaţie a părinţilor, în special de la sate, mulţi elevi izbuteau să aibă rezultate excepţionale la învăţătură, încât chiar şi unii absolvenţi de doar patru clase ieşeau din şcoală mult mai luminaţi decât unii absolvenţi ai gimnaziilor de azi. Din păcate, cu toate eforturile guvernelor perindate pe la conducerea ţării, numărul celor ce nu urmau şcoala primară era foarte mare. E drept că, odată cu trecerea anilor, numărul analfabeţilor începuse să scadă.
Imediat după Primul Război Mondial, intenţiile Ministerului Instrucţiunii Publice s-a axat, în cea mai mare parte, pe dezvoltarea sentimentului patriotic, aproape inexistent astăzi în programele şcolare, precum şi pe crearea unui învăţământ românesc modern. Principiile acestea au dus la şcoala activă. În legătură cu toate acestea, în „Scurtă incursiune asupra învăţământului românesc interbelic”, Ştefan Dănăilă scrie în paginile Centrului Cultural Piteşti:
„Prin aplicarea principiilor şcolii active se urmărea o pregătire temeinică a elevilor, care nu putea fi dobândită decât prin calea cercetării practice. Şcolile pentru experimentare pedagogică funcţionau demult în ţări precum Germania, Anglia, Elveţia, SUA, Italia, justificându-şi existenţa prin uriaşele progrese ce le făcuseră sub raportul sistemului de organizare şi de educaţie integrală. În România, şcoala activă s-a aplicat după modelul şcolilor vieneze şi al rapoartelor înfăptuite de guvernul austriac pentru modernizarea vieţii şcolare, şi se baza pe principiul clasei şcolare, ca o comunitate de viaţă şi de muncă”.
Profesori români, precum Antonescu, Bogdan Duca, Mehedinţi şi alţii, prin articolele pe care le-au scris în revistele de specialitate, au demonstrat că ideologia singură nu impresionează în mod durabil, fiind susţinători declaraţi ai principiilor şcolii active. Drept urmare, pentru o temeinică pregătire a cadrelor didactice, a fost înfiinţată, la 27 februarie 1926, Secţia Pedagogică Universitară, pe lângă Universitatea Bucureşti.
Pentru a intra în această secţie, învăţătorii şi institutorii trebuiau să facă mai întâi un an pregătitor de completare a liceului, urmând cursuri speciale, apoi dădeau un examen de bacalaureat special, valabil doar pentru Facultatea de Litere şi Facultatea de Ştiinţe, secţiile matematică, fizică şi ştiinţe naturale.
Printre altele, fiecare şcoală primară din sat şi din oraş era obligată să alcătuiască fiecare câte un muzeu şcolar intuitiv şi etnografic, pe clase, cu contribuţia tuturor colegilor din şcoala respectivă, lucru de neimaginat astăzi!
La ţară, duminica se organizau şezători cu învăţători, elevi şi săteni. Nu trecea clasa oricine, ci numai cei merituoşi şi disciplinaţi. De altfel, cum am văzut, învăţătorii şi profesorii erau foarte bine pregătiţi, disciplina era severă, uneori chiar militărească, de unde şi rezultatele bune ale elevilor de atunci.
Privind la şcoala românească de astăzi, aspectele ei apar jalnice, iscând un sentiment de profundă deznădejde pentru viitorul acestui greu încercat popor al nostru. Chiar nu se mai poate face nimic?
