Marea Britanie şi Uniunea Europeană ating punctul din care nu se mai pot întoarce

Jose Manuel Barroso, Herman Van Rompuy, iar acum un grup de 11 miniştri de externe: toţi liderii europeni par să propună accelerarea integrării ca modalitate de ieşire din criză. Însă Marea Britanie continuă să stea de-o parte, iar, curând, scindarea ar putea deveni ireparabilă, scrie editorialistul The Guardian specializat pe problematica europeană Ian Traynor.

Nu se ştie cum şi unde se va încheia. Dar este clar cu fiecare săptămână care trece în cea mai mare criză europeană că Marea Britanie şi restul Uniunii Europene se îndreaptă în direcţii total diferite. Într-un context încordat, după aproape trei ani de criză economică, Berlinul cere de câteva luni modificarea tratatelor UE pentru facilitarea concentrării sau cedării (în funcţie de punctul de vedere) prerogativelor în materie de suveranitate naţională; scopul ar fi crearea unei federaţii a zonei euro, echivalentul unui guvern european al uniunii celor 17 state - cu posibilitatea extinderii structurii -, care să aibă prerogative fiscale şi de reglare a balanţelor bugetare. Marea Britanie nu face parte din această structură, scrie ziarul britanic, preluat de Presseurop.

Săptămâna trecută, Comisia Europeană a exprimat susţinere pentru proiectul german, dezvăluind şi o serie de reglementări europene complicate prin care Banca Centrală Europeană ar obţine rolul de supraveghere a sectorului bancar în zona euro. Însă Marea Britanie nu face parte nici din acest proiect.

În cursul zilei de marţi, Ministerul german de Externe a extins proiectul de federalizare economică la domeniile afacerilor externe şi apărării, alături de alte zece ministere de externe din state europene alese cu grijă pentru a reflecta curentul principal european non-britanic - ţări mici, ţări mari, membre ale uniunii monetare şi din afara zonei euro, vechi state membre occidentale şi noi state membre est-europene. Este foarte probabil că acest consens între 11 state se va transforma într-o majoritate la nivelul celor 27 de ţări membre UE. Marea Britanie nu face parte nici din acest grup. Printre cele 11 state se numără Germania şi Franţa, cele două vechi state mari, plus Italia, Spania şi Polonia - care sunt, după Marea Britanie, cele mai mari state europene.

Pe scurt, izolarea Marii Britanii devine din ce în ce mai constantă, în timp ce distanţa reprezentată de Canalul Mânecii are şanse din ce în ce mai mici să fie acoperită.

Există o largă susţinere şi simpatie pentru rolul Marii Britanii în Europa, pentru contribuţiile de calitate la politicile externă, de securitate şi apărare, pentru liberalismul pragmatic, pentru rolul britanic în susţinerea libertăţilor pieţei unice, pentru instinctele protecţioniste şi pentru influenţa armată de eurocraţi.

Dar există şi un sentiment de exasperare faţă de atitudinea negativă, faţă de lipsa spiritului de echipă, pentru aparenta tendinţă de folosire a situaţiei dificile a Europei în interesul naţional sau chiar al partidelor.

Pentru Londra, devine chiar mai dificil să construiască, în Europa, alianţe mai complexe decât cele spontane, unilaterale sau axate strict pe unele domenii. Polonia, spre exemplu, a fost forţa aflată în spatele propunerilor radicale formulate marţi, în materie de politică externă şi securitate. Până în urmă cu doi ani, Polonia era un aliat natural al Marii Britanii pe scena europeană. Nu datora Franţei nimic, dat fiind că Parisul a perceput în mod corect extinderea UE spre est ca fiind un joc cu miza nulă care diminua influenţa sa. Iar istoria avea tendinţa de a face Polonia să fie precaută în legătura cu Germania. Însă, treptat, Polonia a renunţat la asocierea cu Marea Britanie, gândind ca este în interesul naţional să aibă obiective comune cu Germania.

În privinţa monedei euro, a viitoarei federaţii politice deschise a zonei euro, în privinţa transferului prerogativelor naţionale instituţiilor europene, rămân diferenţe profunde între principalele state europene, în special între Germania şi Franţa. Unele lucruri nu se schimbă niciodată.

Dar acesta nu este un factor de distanţare, ci mai degrabă un argument pentru reglarea condiţiilor care să faciliteze apropierea. Este un proces politic pe care Marea Britanie îl observă din ce în ce mai mult din exterior.

Toate dovezile, argumentele şi logica merg în sensul modificării tratatelor europene, în aproximativ un an, pentru a se introduce elementele necesare continuării transferului de prerogative naţionale spre Bruxelles. Miza este prea mare pentru a fi abordată în termenii premierului David Cameron.

Premierul fie va reuşi să renegocieze termenii apartenenţei Marii Britanii la UE - nu i se datorează prea multe favoruri -, fie va trebui să convoace un referendum britanic. Privită de la Bruxelles, problema se pune mai puţin dacă va exista un referendum, ci care va fi întrebarea adresată cetăţenilor.