Lukaşenko a vorbit cu preşedintele SUA pentru prima dată în 31 de ani. Trump l-a sunat în drum spre Alaska
Pe fondul multitudinii de ştiri despre negocierile şi posibila pace între Rusia şi Ucraina, a fost uşor să treacă neobservat un alt eveniment istoric: pentru prima dată în 31 de ani de la preluarea puterii, Alexandr Lukaşenko a vorbit cu preşedintele Statelor Unite, relatează Meduza.
Potrivit publicaţiei citate, Donald Trump l-a sunat pe Lukaşenko în drum spre Alaska, pe 15 august. Într-un articol pentru proiectul Carnegie Politika, Artem Shraibman, cercetător invitat la Centrul Carnegie Berlin pentru Studii Ruse şi Eurasiatice, explică de ce acest eveniment poate fi considerat o descoperire în relaţiile dintre Bielorusia şi ţările occidentale:
De ce este Trump interesat de Bielorusia
Într-o postare după convorbire, Trump, în stilul său caracteristic excesiv de măgulitor, l-a numit pe Lukaşenko „preşedinte foarte respectat”. Ultimul cuvânt este deosebit de important, având în vedere că Occidentul nu l-a recunoscut pe Lukaşenko ca fiind legitim şi a evitat cuvântul „preşedinte” în ultimii cinci ani.
Postarea lui Trump era plină de alte amabilităţi: i-a mulţumit lui Lukaşenko pentru eliberarea recentă a 16 prizonieri, fără a-i numi „politici”, şi-a exprimat speranţa pentru eliberarea rapidă a celorlalţi şi a acceptat chiar să se întâlnească personal cu liderul bielorus, fără a preciza însă data.
Mai mult, potrivit Minskului, preşedintele american a acceptat nu doar să se întâlnească, ci să vină în Bielorusia împreună cu familia sa, ceea ce ar fi o onoare fără precedent pentru conducătorul unei ţări mici, obişnuită să fie marginalizată de Occident.
Două zile mai târziu, Trump a cerut din nou public „puternicului lider” al Bielorusiei să elibereze prizonierii politici, numărând, ca şi în prima postare, 1.300 dintre ei, ceea ce este chiar puţin mai mult decât estimările activiştilor bieloruşi pentru drepturile omului.
Pentru liderii americani, ca să nu mai vorbim de pragmaticul Trump, o astfel de atenţie acordată prizonierilor politici străini este mai degrabă o excepţie decât o regulă. Statele Unite au acordat o atenţie specială eliberării acestora doar în relaţiile cu unele ţări din America Latină, precum Cuba şi Venezuela, dar acolo a jucat un rol istoria specifică a relaţiilor. În cazul Bielorusiei, un astfel de interes nu a existat înainte, dar acum a apărut ca urmare a mai multor circumstanţe unice.
În primul rând, de peste un an, Lukaşenko eliberează prizonieri politici în grupuri mici, printre care se află şi câţiva cetăţeni americani. Seria acestor gesturi, dintre care ultimul a fost sincronizat de Lukaşenko pentru a coincide cu vizita delegaţiilor americane, a convins Washingtonul că este posibil să se negocieze cu Minsk, şi asta la un preţ mic.
Diplomaţii responsabili pentru regiune, inclusiv trimisul special al lui Trump, Keith Kellogg, au văzut potenţial în astfel de contacte după întâlnirea cu Lukaşenko. Acum, se pare că ei văd angajamentul faţă de Minsk ca un alt domeniu în care Trump poate demonstra în mod clar eficacitatea sa.
Se spune că Biden nu a reuşit să rezolve această problemă în tot mandatul său, nici europenii nu au reuşit, iar liderul puternic Trump trebuie doar să ceară – şi oamenii sunt eliberaţi. Iar eliberarea a peste o mie de prizonieri politici, printre care laureatul Premiului Nobel pentru Pace, activist pentru drepturile omului Ales Bialiatski, ar putea fi un pas important către acordarea aceluiaşi premiu lui Trump.
Al doilea motiv pentru interesul sporit al Washingtonului faţă de soarta prizonierilor bieloruşi este faptul că activitatea de lungă durată a societăţii civile bieloruse a făcut ca acest subiect să devină cu adevărat esenţial în relaţiile Minskului cu Occidentul. Sancţiunile şi eforturile diplomatice ale liderilor mondiali sunt legate de acest subiect de mulţi ani. Disidenţii din închisorile din Azerbaidjan, Uzbekistan, Turcia, Egipt, Rusia şi multe alte ţări ar dori cu siguranţă să fie pe agenda negocierilor la nivelul la care s-au aflat bieloruşii.
Dar rolul principal a fost jucat, desigur, de contextul general. Contactele cu Minsk nu ar fi depăşit cu mult zidurile biroului regional al Departamentului de Stat, şi cu atât mai puţin ar fi ajuns la nivelul lui Trump, dacă nu ar fi avut loc pe fondul negocierilor pentru încetarea războiului ruso-ucrainean. Lukaşenko a reuşit totuşi să atragă atenţia Washingtonului ca interlocutor util în încercările de îmbunătăţire a relaţiilor cu Rusia, în ciuda subiectivităţii sale, care a avut de suferit în ultimii cinci ani.
Cum a profitat Lukaşenko de moment
Nu este clar cât timp administraţia Trump va fi interesată să discute cu Minsk sau ce anume le oferă Lukaşenko. Dar John Cole, consilier al lui Kellogg şi fost avocat al lui Trump, care a vizitat Minsk de două ori, a confirmat pentru revista Time că SUA l-a folosit pe Lukaşenko pentru a transmite mesaje lui Putin, deoarece îi consideră prieteni apropiaţi.
În general, articolul din Time, scris despre dialogul dintre Minsk şi Washington de Simon Shuster, autorul unui bestseller despre Zelenski, a devenit ultima impulsionare pentru Lukaşenko să facă cunoştinţă cu Casa Albă. Într-un interviu acordat lui Shuster, acesta a repetat de mai multe ori că ar fi util pentru Trump să asculte un lider bielorus experimentat, care îl cunoaşte pe Putin mai bine decât oricine şi este gata să-l înveţe pe preşedintele SUA cum să comunice mai eficient cu Kremlinul. Şi, mai bine, a insistat Lukaşenko, ca Trump, Putin şi Zelenski să vină la Minsk şi să negocieze pacea.
