“Literatura de sertar a Securităţii”
Joi, pe 12 martie, a avut loc, în două amplasamente distincte, anume, în Aula Academiei Române, respectiv la sediul Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă (FNSA) din Bucureşti, cea de-a IX-a ediţie a “Colocviului naţional al tinerilor critici literari”. Rândurile ce urmează se vor concentra asupra manifestării intitulate “Literatura de sertar a Securităţii”, ce a avut loc la FNSA, în cadrul colocviului. Cu prilejul acestei întâlniri între criticii literari, printre care personalităţi de marcă, s-au comemorat, totodată, 50 de ani de la trecerea în nefiinţă a profesorului, criticului şi istoricului literar G. Călinescu. Moderatorul dezbaterii a fost criticul Paul Cernat, care a prezentat problematica acestei conferinţe şi a realizat o introducere în subiectul “literaturii dosarelor”.
Academicianul Eugen Simion, în deschiderea dezbaterii, a caracterizat succint condiţia în care s-a aflat G. Călinescu în raport cu sistemul: “Călinescu nu era un răsfăţat al sistemului comunist, al sistemului totalitar, pentru că a fost batjocorit.[...] Îl duceau ca pe un exemplar de preţ în Parlament să ţină discursuri şi l-au aruncat din amfiteatre şi nu i-au publicat Istoria... 41 de ani”.
În introducerea sa asupra abordării acestei tematici delicate, criticul şi profesorul Paul Cernat a folosit următoarea descriere: “Un gen sau o specie în sine, literatura dosarelor, care este parte dintr-un proces de «arhivare» a memoriei literare, a memoriei culturale culturale şi a memoriei intelectuale în sens larg, afectate de presiunea totalitarismului”. Criticul consideră că apelul la documentele poliţiei politice: “este un auxiliar deja indispensabil tuturor celor care vor să se ocupe în mod serios de istoria culturală, de istoria literară a ultimelor şase, şapte decenii”.
Abordarea acestor resurse s-ar divide în două categorii: prima, radicală, de tip “justiţiar”, ce stârneşte acuzaţii fără drept de apel, iar cea de-a doua, cea comprehensivă, în care “reconstituim totul, punem toate cărţile pe masă, toate documentele, încercăm să înţelegem, încercăm să explicăm, abţinându-ne pe cât posibil de la [...] stigmatizări, desigur, fără să ajungem într-un relativism moral [...] fără să cădem în cinism, dar cu precauţie şi cu atenţie la adevărul uman al acestor destine frânte”.
Pentru reconstituirea contextului larg şi a dobândirii unei înţelegeri ample şi cât mai concludente, “trebuie să publicăm tot ce este de publicat, indiferent cât de compromiţător poate părea pentru unii: toate articolele, toate notele informative care sunt disponibile în arhive [...] pentru a putea să judecăm [...] în cunoştinţă de cauză”, remarcă domnul profesor Cernat. “Trebuie să înţelegem prin ce am trecut”, „cum au rezistat, sau nu au rezistat unii dintre noi, dintre antecesorii noştri, dintre scriitorii noştri. Şi, în acelaşi timp, trebuie să trecem printr-un purgatoriu al modestiei”.
În acelaşi timp, este necesară o privire foarte lucidă şi acută, deoarece “dezinformarea pândeşte la fiecare colţ”, iar “ceea ce este publicat nu reprezintă o garanţie pentru că, de foarte multe ori, cei acuzaţi erau puşi să scrie după dictare, erau presaţi, uneori li se intervenea pe text. Există informaţii false sau diversioniste” în aceste dosare cărora Securitatea le permite să fie publicate. Studierea arhivelor de acest tip “este o provocare nu numai etică, ci şi metodologică [...] când ne apropiem de un asemenea depozit de materie «radioactivă»”, pentru care cercetătorul trebuie să fie detaşat afectiv de aspectele prezentate în dosare. În cazul autorilor urmăriţi, “tot ce e vulnerabilitate a fost speculat”, iar una dintre metodele folosite de Securitate în acest sens era aceea a “urmăririi circulare”, în care informatorii erau, la rândul lor, supravegheaţi de alţii, putem reţine din discursul domnului profesor Paul Cernat.
În cadrul acestei discuţii, academicianul Eugen Simion a pus problema informatorului şi a “obiectivului”, ilustrând-o prin cazul scriitorului Sorin Titel, “pe care l-au prins cu o slăbiciune”, dar care, conform spuselor scriitorului Dumitru Ţepeneag, “nimic din ceea ce relata Sorin Titel nu era primejdios”.
Profesorul Ion Pop a subliniat importanţa studierii operei autorilor, în primul rând, şi, apoi, a contextului în care ei au fost racolaţi de Securitate, prin diverse tipuri de presiuni exercitate asupra lor. “Nu poţi să arunci cu aceeaşi piatră, dacă chiar vrem să aruncăm cu piatra. Au fost oameni şantajabili din cauză de moravuri, din cauză de adeziuni politice, mai mult sau mai puţin periculoase”. “Oamenii care au trecut numai prin epoca asta de teroare, a pândei continue, a nesiguranţei permanente, care i-a dus pe oameni de cele mai diverse condiţii [...] la gesturi absolut teribile” ilustrează situaţii în care profesorii “şi-au ars bibliotecile”, iar ţăranii “şi-au îngropat lucrurile”.
Domnul profesor Pop a făcut referire şi la rapoartele de Securitate ale poetului Ion Caraion: “Am fost foarte împărţit, pentru că acest om a fost un mare poet dar, pe de altă parte, cum să spun, şi un temperament şi o fire şi un caracter destul de criticabil, ca să nu zic mai mult [...] Numai că, puse în cumpănă, caracterul mizerabil şi detestabil al omului, cu suferinţele pe care le-a îndurat” nasc “un mic semn de întrebare, nu unul radical. Nu îl poţi scuza pe Caraion pentru că s-a văzut, la un moment dat, că şantajat fiind, şi trecut prin experienţele acelea cumplite [...] din închisoare, el, până la urmă, a ajuns să supraliciteze şi, fiind un mare scriitor, să aibă sentimentul că poate să dea lecţii de purtare cu efect şi cu rezultate bune securiştilor faţă de scriitori [...] Nişte lucruri îngrozitoare. Toate sunt îngrozitoare: adică şi suferinţele prin care a trecut el şi caracterul îngrozitor, şi sfaturile astea”.
“Trebuie o analiză a urmăritorului, nu a delatorului [...] O analiză la rece a sistemului. De ce nu transpare legea? De ce a existat Berevoieşti, care îi scuză pe foarte mulţi care au hăcuit dosarele unora” pentru ştergerea urmelor. “E un labirint infernal, un film de groază cât o istorie, care cere instrumente extrem de delicate şi un mare curaj” pentru cercetare.
Profesorul Mircea Martin a evidenţiat poziţia pe care ar trebui să o adopte cercetarea literară, în contrast cu cea istorică, privind documentele Securităţii: “Nu cred că putem să folosim aceste dosare în sensul revelaţiilor cu privire la poziţia socială, politică şi morală a autorilor respectivi. E datoria noastră să facem această legătură între acest dosar şi dosarul operei, opera însăşi”.
O observaţie despre condiţia lui G. Călinescu făcută de criticul Alexandru Goldiş, prin trimitere la discursul profesorului Nicolae Mecu, este următoarea: “G. Călinescu, în sinea lui, nu părăsise acea viziune interbelică asupra literaturii şi asupra autonomiei esteticului. Deci, aş zice că accesul la aceste dosare are relevanţă nu doar pentru genul biografic, ci pentru înţelegerea mecanismului literaturii postbelice”.
Cercetătorul Ionel Oprişan, autorul unei lucrări foarte recente concentrate asupra dosarului informativ al lui G. Călinescu, a afirmat: “Impresia mea este că George Călinescu nu putea ieşi din această cercetare atât de asiduă asupra lui decât ca membru de partid”.
Bogdan Creţu a subliniat un aspect oarecum paradoxal în raport cu perspectivele adoptate asupra lui G. Călinescu: “Privit dinspre securişti, Călinescu este un scriitor total, total deranjant. Văzut dinspre postcomunişti, Călinescu pare un scriitor colaboraţionist”.
După descrierea tipurilor de informatori racolaţi în perioada regimului comunist la noi, cu mari diferenţe între caracterul şi misiunile lor cu privire la cei urmăriţi, doamna Ioana Diaconescu, care a publicat lucrarea Marin Preda. Un portret în arhivele Securităţii (2015), a remarcat: “erau multe tipuri de racolare [...] care, în primul rând, se bazau pe profilul psihologic”. În cazul tipului “fricos”, de pildă, securiştii “acţionează şi îl terorizează”. Categoria “cea mai cumplită” de informatori a fost a celor de până în 1964, racolaţi prin tortură din închisori. Doamna Diaconescu a adăugat faptul că, în mare parte, prizonierii schingiuiţi nici nu erau conştienţi de ceea ce semnau înainte de ieşirea din închisoare. Totuşi, au existat şi câteva excepţii de intelectuali care nu au semnat acordul cu Securitatea: Ernest Bernea şi Nicolae Steinhardt. În cazul lui, “Steinhardt a rezistat datorită credinţei, luminii, care i s-a arătat în închisoare”.
Profesorul Ion Simuţ a calificat documentaristica dosarelor scriitorilor drept “o istorie literară otrăvită”, realizată de Securitate. În vederea unei analize critice pertinente, este necesară, în opinia domnului profesor, o amplă cercetare despre “ce era Securitatea”. Existau nu numai scriitori de tipul Sorin Titel, care să facă informări “blânde”, ci şi scriitori “oţetiţi, de tipul lui Vasile Băran care făcea informări răutăcioase, inventând în seama redacţiei României Literare”. În privinţa intereselor principale ale poliţiei politice, ele se concentrau asupra a două subiecte: “atitudinea politică faţă de regim şi legăturile cu străinătatea – acestea erau foarte importante”.
În încheierea dezbaterii, academicianul Eugen Simion a atras atenţia asupra “literaturii dosarelor”, ca fiind: “un fruct pe care trebuie să ştim cum îl luăm. În fond, noi primim ce ni se dă”. Întorcându-şi atenţia asupra generaţiei tinere de critici literari, domnul academician a accentuat: “E o nouă generaţie de critici şi am încredere în ea, mai ales că a revenit la estetic şi, într-un fel, are curajul să spună, depăşind toate conflictele noastre din societate şi din viaţa literară. Aici, primejdia este mare dacă ei încep să scrie cărţi pe baza acestor (dosare) şi nu vor face o cercetare fundamentală şi nu vor scrie cărţi despre Blaga citind, în primul rând, poezia şi la urmă dosarul. Asta (cercetarea operei, n.n.) să încurajăm şi să lăudăm. Pentru că tendinţa cealaltă, care este facil gazetărească şi nici de gazetărie bună, ci de scandal şi de succes imediat, mi se pare oribilă şi catastrofală pentru un tânăr”.
