Liiceanu, interviu-eveniment: Clasa politică din România e mafiotizată. Sunt ca căpuşele care nu mai pot fi scoase din trupul social
Filozoful Gabriel Liiceanu a discutat cu jurnalista Magda Grădinaru, la "Punctul pe ştiri", un podcast marca Rock FM, despre portretul-robot al "lichelei din ziua de astăzi" şi despre portretul-robot al celor care ne cer votul, dar nu sunt demni de acest vot.
Podcastul a început cu rememorarea unor declaraţii ale cunoscutului scriitor: "Nu mai folosiţi o vreme vorbele de unitate, libertate, conştiinţă, dreptate, popor. Nu asasinaţi aceste cuvinte. Renunţaţi la alibiuri morale, spunându-vă că aţi făcut neîncetat răul, ca să puteţi face din când în când şi binele. Să nu vă fie frică, ci doar, din când în când, o lungă şi insuportabilă ruşine."
Magda Grădinaru a atras atenţia că aceste rânduri au fost scrise de Gabriel Liiceanu acum 35 de ani în Apelul către lichele. Acum, filozoful revine cu un nou text, la fel de puternic, în care ne spune "Eu cu cine (nu) votez?"
Redăm mai jos interviul-eveniment:
Jurnalistă: Domnule Gabriel Liiceanu, acum 35 de ani aţi scris Apelul către lichele, devenit unul dintre textele manifest ale societăţii, proaspăt ieşite din oroarea dictaturii comuniste. A fost şi unul dintre textele, îmi permiteţi să vă spun, ale generaţiei mele. Reveniţi acum cu un text la fel de puternic, dar pe care l-aşezaţi cumva în continuitatea acestui Apel către lichele. Vă propun să începem de aici. Există o continuitate între cele două?
Gabriel Liiceanu: N-avea cum să nu existe, de vreme ce România nu a trecut după ’90 printr-o lustraţie, aşa încât cei care avuseseră puterea înainte şi care ne predaseră comunismul şi învăţământul politic, li s-a părut că este normal să nu-şi piardă privilegiile, drept care au ocupat toate funcţiile-cheie ale instituţiilor statului, drept care ne-am pomenit cu aceiaşi oameni, care înainte, cum vă spuneam, ne învăţau, ne predau autoritarismul, care acuma ne predau democraţia.
Ori de la democraţia originală a lui Ion Iliescu şi până la democraţia aşa cum arată ea astăzi, este o continuitate, evident, atâta vreme cât instituţiile statului sunt toate afectate de o disfuncţionalitate care se manifestă, în mintea mea, în primul rând prin lipsa oricărei transparenţe. Noi nu avem acces, deşi noi dăm banii pentru funcţionarea acestor instituţii, la transparenţa bugetară a lor. Noi nu avem încă o cultură a cererii de socoteală pentru banii pe care îi plătim. Am fost învăţaţi să fim ascultători, să nu punem întrebări.
Am ieşit din cei 40-50 de ani de comunism în mod fatal un popor cu minte, letargic, care continuă să primească numai ceea ce consideră instituţiile statului, începând cu preşedintele, cu serviciile secrete şi cu toate ministerele, ce trebuie să cunoaştem şi ce nu.
Jurnalistă: Spuneţi, "licheaua ca personaj nu dispare în nicio epocă şi nu dispare de nicăieri în lume, dar rareori lichelele se organizează şi imprimă practic un tipar, un chip pentru societate". Care e portretul-robot? Care sunt elementele comune care organizează lichelismul în societatea postcomunistă? Şi faceţi acolo o referire foarte bună şi la cartea lui Valeriu Nicolae.
Gabriel Liiceanu: Gândiţi-vă, criteriul după care sunt aleşi oamenii care conduc aceste instituţii nu este competenţa, ci este pur şi simplu accesul la putere în funcţie de interesele care îi leagă pe cei care deţin puterea. Aşa încât noi nu avem parte de oameni care ştiu să guverneze.
Ştiţi, observaţia pe care sunt tentat să o fac este că poporul român nu are conducătorii pe care îi merită. Până acum se spunea altfel. Se spunea: avem clasa politică pe care o merităm! Nu, nici vorbă! Clasa politică pe care o avem este mult mai rea decât poporul pe care îl guvernează! Altfel spus, calitatea morală a societăţii române, a populaţiei, a celor care aleg, iată, merg la vot, este mult mai bună decât calitatea clasei politice pe care au avut-o şi au ajutat-o printr-un vot needucat să ajungă la putere!
În Anglia e invers, de pildă. S-au făcut sondaje legate de onestitatea fiecărui popor. Astăzi se poate măsura orice. Absolut orice. Şi o echipă de sociologi elveţieni a creat un test pentru a măsura onestitatea fiecărui popor. În mod straniu, englezii arată mai rău decât noi la onestitatea statistică a poporului, în timp ce clasa lor politică este mult mai bună. La noi lucrurile stau invers.
Câtă vreme vom avea o clasă politică de calitatea celei pe care o avem, Valeriu Nicolae, în cartea "Nu tot ei! România în ghearele imposturii", a analizat CV-urile a peste 100 de parlamentari şi ceea ce poţi citi acolo este înspăimântător. Aceşti oameni ar trebui să aibă o cultură intelectuală, în care să intre cultură istorică, juridică, de filozofie politică! Sunt oameni care au ajuns acolo prin contraselecţie. Nu pe merite, ci pe interese de grup.
Asta înseamnă că clasa politică din România este mafiotizată. Problema e în ce măsură noi putem să punem capăt acestei poveşti. Atunci când a apărut furorul emoţional din noiembrie anul trecut, el a fost reacţia unei populaţii care a marşat, a acceptat să fie indusă în eroare pe căi emoţionale. Şi să-şi imagineze că reparaţia privind felul în care funcţionează clasa politică poate fi făcută în acest fel, prin emoţii, prin stârnirea protestelor, prin capacitatea de a primi mesaje care n-au nimic de-a face cu bunăstarea unui popor şi cu guvernarea lui.
Un popor nu se poate guverna decât la nivelul raţiunii. Nu cu oameni pe care Preşedintele Băsescu i-a numit – pe acel personaj (Călin Georgescu - n.r.) – "şarlatanul", care vin şi propun lucruri halucinante. Mergând pe calea aia, nu ai cum să ajungi la o guvernare care cere raţiune, limpezime, seninătate, comunicare, încredere! Asta nu se face aţâţând oamenii în spiritul superstiţiilor, al aberaţiilor de tot soiul şi stricând astfel mai departe mentalul colectiv care oricum a fost avariat grav de lanţuri de televiziune de-a lungul acestor 35 de ani.
Jurnalistă: Dar de ce, domnule Gabriel Liiceanu, dacă poporul e mai bun în fibra lui morală, să spunem, decât clasa politică, cum se face că nu există o circulaţie a elitelor care să împingă în sus pe cei mai buni dintre noi? Se feresc oamenii buni de politică? Există anumite forţe retrograde care îi împing pe cei mai buni în jos?
Gabriel Liiceanu: Povestea cu elitele intelectuale care ar trebui să ajungă, să deţină puterea şi să o utilizeze, să o folosească în folosul tuturor, nu înseamnă că toţi intelectualii şi toată lumea din tot poporul ăsta are ca obligaţie ceea ce am numit meseria de cetăţean. De fapt, la noi este vorba de o recuperare a noţiunii de patriotism şi de patriot. A fi patriot şi a crede în patriotism înseamnă a-ţi păsa de ţara în care trăieşti, a nu-ţi fi indiferent cum arată.
Meseria de cetăţean asta presupune, eu mi-o fac, de pildă, venind în emisiunea dumneavoastră, mi-o fac scriind texte, cel pe care l-am scris, cu cine nu votez. Nu e obligatoriu ca toţi intelectualii să ajungă la putere, e obligatoriu ca cei care ajung la putere să fie intelectuali. Nu poţi conduce o ţară decât de la nivelul unei anumite culturi: educaţiei politice, economice, juridice şi istorice.
Câţi dintre oamenii care ocupă funcţiile principale în România au această cultură? Nu ştiu dacă aţi văzut recent o discuţie care a avut loc la nivel UE între preşedintele Finlandei (dacă îmi aduc bine aminte)... în orice caz un înalt personaj politic finlandez – cu Zelenski, la o masă rotundă de la UE. Felul în care vorbea acel om, ţinuta lui, engleza lui, cunoştinţele lui, exprimarea de o limpezime impecabilă. Ce să-i opui acestui om? Alături ce stă?! Ciolacu, prim-miniştri şi miniştri plagiatori, miniştri ai Culturii care nu pot să facă o propoziţie corectă în română. De aici vin lucrurile.
Deci nu au ce căuta în clasa politică, pentru ca România să se redreseze, oameni cu un CV atât de jalnic, de precar, care nu îi recomandă pentru funcţiile cu pricina. Aceştia sunt lipsiţi de patriotism, în măsura în care îl împing în faţă rude, prieteni, găşti şi aşa mai departe. Şi nu interesele României.
A apărut în ultima vreme în peisajul nostru – sigur, nu e candidat la preşedinţie –, dar dacă vrem să vedem cum arată un model dezirabil de om politic, este Ilie Bolojan. Ce a făcut omul ăsta în câteva luni de zile şi ce a făcut înainte în Oradea şi în judeţul Bihor arată un tip de politician pe care noi nu l-am avut până acum. Un om care inspiră încredere, care are un capital de credibilitate, care nu se poate măcina uşor, cum s-a măcinat în cazul tuturor celor care au ocupat funcţiile de preşedinte în România, un om a cărui onestitate pare garantată, un om care crede în transparenţă şi în rostirea adevărului cu orice preţ, şi aşa mai departe. Astfel de oameni politici ne-ar trebui. Dar el e în poziţia în care acum nu are un culoar de intrare în structurile puterii.
Jurnalistă: Chiar a fost oprit, dacă stăm şi ne uităm puţin la istoric. Ar fi putut să fie candidatul comun?
Gabriel Liiceanu: Nu ştiu. Asta mă depăşeşte. Ce s-a întâmplat acolo au fost jocurile lor. El s-a purtat, iarăşi, ca un mare domn, spunând că am să respect ceea ce, în mod democratic, partidele câştigătoare ale alegerilor au decis. Însă, cum să vă spun, nu ne putem permite luxul ca, existând în jurul nostru oameni de această calitate, să ne lipsim de aportul lor la ameliorarea vieţii administrative şi politice a României. Nu ne permitem. Faptul că a traversat scena şi poate va rămâne pe ea este o dovadă că se poate.
Nu resursele de inteligenţă ne lipsesc. În jurul meu sunt o grămadă de oameni care ar putea să ocupe funcţii pe care să le acopere cu cea mai mare onestitate şi competenţă. Dar, cum să vă spun, carapacea clasei politice s-a închis asupra noastră. Sunt ca căpuşele care nu mai pot fi scoase din trupul social. De asta lehamitea s-a manifestat în cea mai proastă formă, însă în varianta acelui personaj sinistru care ne-a cutremurat viaţa sociala şi politică până la AUR şi la toate naţionalismele de inspiraţie ceauşistă. Nu în felul ăsta o să ajungem să ieşim la mal.
Citiţi continuarea interviului în articolul "Ne-ar nenoroci pur şi simplu ca ţară" - Cele trei categorii de candidaţi care vor să conducă România".
