"O credinţă întunecată". Nimeni nu le-a explicat clar oamenilor simpli de ce sistemul comunist e falimentar şi duce la prăbuşire

Profesorul Mihai Maci, lector în cadrul Departamentului de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene al Universităţii din Oradea, a atras atenţia, în podcastul „Rezilienţa prin cultură” realizat de Cristian Pătrăşconiu, că România nu a avut o veritabilă critică internă a comunismului, spre deosebire de alte ţări est-europene unde foşti comunişti deveniţi dizidenţi au analizat lucid sistemul

În opinia profesorului, lipsa acestei reflecţii a făcut ca prăbuşirea regimului să fie trăită ca un şoc, fără înţelegerea cauzelor profunde ale eşecului său. Această neasumare explică şi confuziile actuale din societatea românească, care încă nu a învăţat să privească lucid propriul trecut.

Filozofia comunismului, deşi iniţial promiţătoare pentru unele mase, s-a dovedit rapid disfuncţională, transformându-se în teroare şi represiune, iar credinţa în ideologia sa s-a prăbuşit treptat, explicând astfel colapsul rapid al regimurilor comuniste în Est.

Redăm mai jos o parte din discuţie.

Jurnalist: Autorii "Cărţii Negre a Comunismului" au fost câţiva ani atraşi de ideea comunistă, dar marea majoritate s-au trezit din credinţa aceea întunecată.

Mihai Maci: Asta pune o problemă foarte serioasă pentru lumea noastră românească, să ştiţi. Eu m-am gândit mult la ea. Noi uităm faptul că şi în Est, multe dintre marile nume ale dizidenţei au început prin a fi comunişti.

Jurnalist: E şi vorba asta că marea bătălie pe cadavrul comunismului nu se dă între comunişti şi anticomunişti, ci între comunişti şi foşti comunişti, care s-au trezit din...

Mihai Maci: Ceea ce este cu adevărat interesant este faptul că aceşti oameni, dizidenţi estici, dintre care mulţi erau impregnaţi de ideologia de stânga, au fost capabili să facă o critică de stânga a comunismului. Dacă îl luaţi pe Miklos Haraszti, cu celebra lui carte despre „salariul la bucată”, un mare dizident ungar care a fost dat afară din institutul de cercetare unde lucra ca sociolog şi a fost trimis ca muncitor necalificat în fabrică. Şi el acolo şi-a folosit toate cunoştinţele, reuşind să ne prezinte funcţionarea concretă a comunismului — de ce era falimentar în fabrici.

Vă rog să vă gândiţi, astea sunt nişte lucruri foarte importante, pentru că la noi nimeni nu a făcut critica asta. Puţinii comunişti de convingere pe care i-am avut, cum a fost cazul lui Lucreţiu Pătrăşcanu sau al lui Henri H. Stahl, fie i-am executat, fie i-am marginalizat.

Ceauşescu însuşi era un dogmatic, un om care nu era capabil să repete decât nişte mantre pe care le învăţase prin închisoare, din broşuri; n-avea nicio înţelegere a marxismului, onest vorbind. Cei din jurul lui, majoritatea, erau nişte cinici care nu aveau nicio legătură cu ideologia respectivă — mimau tot discursul acela pentru că le aducea avantaje.

Dar în momentul în care comunismul ajunge în criză la noi, în speţă în anii ’80, sunt foarte rare cazurile — un Pavel Câmpeanu, de pildă, cu cartea lui despre coadă, care e fascinantă din multe puncte de vedere şi care ar trebui reeditată. Ce vreau să vă spun e ca, în anii aceia, nimeni nu era capabil să descrie situaţia oamenilor comuni, să numească realitatea în care trăiau. Mă înţelegeţi?

Destul de rar se întâmpla lucrul ăsta şi în Rusia. În Rusia, ştiţi cum au început lucrurile, nu? În 1982 moare Brejnev şi ajunge la putere şeful KGB-ului — pentru prima dată KGB-ul la putere în Rusia — Iuri Andropov. Şi una dintre primele chestiuni care i se pun în faţă, ca secretar general al Partidului Comunist, este un teanc de hârtii care reprezenta un raport făcut de o socioloagă rusoaică, Tatiana Zaslavskaia, care lucra în fabricile din Novosibirsk — se numeşte „Raportul Novosibirsk”. Acolo, în fabrică, ea a încercat să vadă care sunt motivele pentru care producţia nu putea fi realizată niciodată. Şi descompune totul: întârzierile de pe lanţul de producţie, faptul că nu venea materie primă sau era de proastă calitate, arbitrariul celor care conduceau, oamenii care trăiau sub lipsuri şi trebuiau să se ocupe de o mulţime de alte lucruri decât de producţie, alcoolismul endemic şi aşa mai departe.

Şi bătrânii din Comitetul Central — ştiţi vorba lui Gorbaciov, nu? Cum era cu bancul acela: „Ce are 40 de dinţi şi 4 picioare? Crocodilul. Şi ce are 40 de picioare şi 4 dinţi? Comitetul Central.” — când ajunge el acolo, media de vârstă era de 74 de ani. Deci bătrânii aceia, care crescuseră sub Stalin, iau raportul, i-l pun în faţa lui Andropov şi spun: „Denigrarea comunismului! Trebuie să o arestăm pe nenorocită!” Şi Andropov citeşte hârtiile acelea şi le spune: „Nu, n-are niciun rost să o arestăm. Credeţi-mă pe mine, că 20 de ani am fost şeful KGB-ului — în realitate e şi mai rău.”

Jurnalist: Şi moare repede.

Mihai Maci: Da. Deci, cum să vă spun, criza era reală, şocul lucrurilor acelor era real, doar că nu era cineva care să le numească, care să exprime ceea ce oamenii simţeau. De aceea, în momentul în care comunismul cade în 1989 în ţările estice, în 1991 în Rusia, senzaţia este că s-a prăbuşit prea repede, că la mijloc trebuie să fi fost altceva, că cineva a complotat — din interior sau din afară.

Gândiţi-vă, vă rog, că ne aflăm în aceeaşi situaţie în care se afla Germania în 1918. Dacă vă aduceţi aminte, în vara lui 1918 generalii Hindenburg şi Ludendorff vin la kaiser şi îi spun: „Am terminat războiul cu Rusia — încheiaseră pacea de la Brest-Litovsk — acum aducem trupele din Est şi facem marea ofensivă în Vest şi îi batem pe ăştia.” Şi îi adună pe toţi, fac marea ofensivă, dar nu reuşesc nimic. Pentru că vin armatele americane, vin tancurile, depăşesc războiul de tranşee. Şi la sfârşitul lui septembrie, aceiaşi generali se întorc la kaiser şi îi spun: „Acum trebuie să capitulăm.” Şi kaiserul le răspunde: „Dar cum, nu mi-aţi spus voi că facem marea ofensivă, că adunăm toţi soldaţii?” La care generalii îi spun: „Acum chiar i-am adunat pe toţi. Alţii nu mai avem.” Asta este cauza pentru care Germania capitulează în 11 noiembrie. Şi acesta este enormul argument al lui Hitler. Vă aduceţi aminte când strigă: „Sigfrizii mei, cine v-a învins pe voi? Că noi n-am luptat o zi pe teritoriul german! Nu cumva domnul acela Erzberger care a semnat treaba respectivă?”

Prăbuşirea e atât de bruscă încât nu există conştiinţa cauzelor care au dus la ea. Asta s-a întâmplat şi cu comunismul, mai ales în Rusia.

Şi gândiţi-vă, vă rog, că ăsta este discursul lui Putin la ora actuală. Cum adică? Cea mai mare catastrofă geopolitică! Cine a ruinat Rusia? Din interior, nu? Duşmanii din afară? Eventual nişte cozi de topor.

Jurnalist: Există o filozofie a comunismului, nu? Care sunt, din punctul dumneavoastră de vedere, principalele linii directoare şi, nu-i aşa, e o diferenţă mare între discurs şi realitate în chestiunea comunistă.

Mihai Maci: Acum, filozofia comunismului este ceea ce ei înşişi numeau materialism dialectic şi istoric sau, pe scurt, marxism-leninism, şi care, în general, se reduce la câteva lucruri destul de simple. Între altele, marxismul era simplist şi ăsta era unul dintre vectorii prin care afecta, cum să vă spun eu, oameni care nu aveau neapărat o educaţie formală foarte bună. Ideea era aceea că realitatea este în întregime materială, că ceea ce nouă ni se pare a fi de alt ordin e doar un reflex al acestei realităţi, fără ca niciodată comunismul să lămurească exact ce înseamnă reflex şi care este raportul dintre realitatea materială şi cea ideatică, de pildă, şi că această realitate materială se supune unor legi. Legile astea, nici ele nu erau foarte clarificate, se numeau, dacă vă aduceţi aminte, dialectice, adică nişte legi care presupuneau devenirea, feedback-ul, schimbarea permanentă. Cele mai interesante dintre ele erau cele de natură istorică.

Istoric vorbind, aici, teza lui Marx a funcţionat întotdeauna: omenirea se împarte întotdeauna în clase sociale. Clasele sociale sunt definite de proprietatea asupra mijloacelor de producţie, a pământului, a capitalului, a instrumentelor, a mijloacelor de lucru, şi că există, în mare, întotdeauna, ca să zic aşa, două clase: una care posedă şi cealaltă care nu posedă. Cea care posedă pământ, mijloacele de producţie, bani şi aşa mai departe, e tentată să exploateze pe cei care nu posedă şi care sunt dependenţi de ea. Şi în felul acesta, în fiecare epocă istorică, creşte contradicţia socială dintre cele două clase. Bogaţii tind să devină mai bogaţi, săracii tind să devină mai săraci, iar această creştere a contradicţiilor sociale funcţionează până la punctul de ruptură pe care marxismul îl numeşte revoluţie.

Jurnalist: Dar aici e şi marea contradicţie, totuşi, a teoriei, pentru că, dacă ar fi funcţionat atât de bine această lege, emisă de unul dintre patriarhii comunismului, Marx, atunci revoluţia marxistă, socialistă, comunistă ar fi reuşit în Vest, nu în Est, nu?

Mihai Maci: Sigur, e o mare problemă. Şi, oarecum, de aici putem înţelege în bună măsură ceea ce adună Cartea neagră a comunismului.

Jurnalist: Aşa a funcţionat cu adevărat comunismul: crime, teroare, represiune.

Mihai Maci: Faptul că la un moment dat, după ceea ce ei numesc Revoluţia Socialistă din Octombrie din Rusia, şi-au dat seama că de fapt lucrurile nu funcţionează în acest regim. A fost o primă generaţie – în perioada aproximativ 1917-1932, începutul represiunii în masă din Ucraina – care a avut un oarecare entuziasm şi s-a bazat pe mobilizarea maselor, pe atragerea categoriilor sărace, pe luminarea lor prin intermediul educaţiei şi a propagandei, însă foarte repede a devenit evident că mijloacele acestea nu sunt funcţionale. Drept care s-a trecut la un alt nivel, acela al teroarei, adică al organizării cvasi-militare a societăţii, forţarea ei la anumite lucruri şi, mai ales, prin succesive valuri de epurare, astfel încât fiecare cetăţean se simţea ameninţat.

Lucrurile acestea, aşa cum bine ştim, au funcţionat între 1932 şi 1953 sub Stalin, nu doar în Uniunea Sovietică, ci şi în ţările pe care le ocupa la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, şi au început un proces de degonflare în 1956, cu faimosul raport al lui Hruşciov, care numeşte parte din crimele lui Stalin, din nou fără să le poată încadra în logica teoretică a ceea ce era comunismul. Şi asta e o problemă foarte mare, încercând, pe căi persuasive, să revină la vechiul leninism şi să realizeze nişte mobilizări sociale: unele dintre ele de mare impact mediatic, cum sunt realizările spaţiale – primul cosmonaut, prima femeie în spaţiu – altele mai puţin cunoscute, precum pământurile desţelenite din Kazahstan şi barajele care au dus în cele din urmă la dispariţia Mării Aral.

În 1964, când Hruşciov cade, proiectele lui eşuaseră, şi din acel moment comunismul intră într-o descompunere treptată chiar pentru occidentali, care nu-l cunoşteau, rămânând entuziasmaţi doar în perioada dintre 1968 – Primăvara de la Praga – şi 1973, arhipelagul Gulag.

Jurnalist: Toţi coautorii acestei cărţi au fost atraşi de ideea comunistă, la modul cel mai sincer, vreau să spun.

Mihai Maci: Între Praga şi Soljeniţîi şi Occident, se trezeşte practic ceea ce noi vedem după 1964-1973: o lungă descompunere, acea perioadă care în Rusia se numeşte stagnare şi care este de fapt erodarea completă, ajungându-se la ceea ce spuneam înainte: nimeni nu mai credea în lucrurile acestea, ele nu mai constituiau unificator.

În felul acesta putem înţelege de ce comunismul s-a prăbuşit atât de repede, inclusiv în Uniunea Sovietică, pentru că ceea ce ţine imperiile la un loc nu este forţa militară sau prosperitatea economică – argumente invocate şi astăzi – ci faptul că oamenii cred în ficţiunea pe care o reprezintă. Or, între 1964 şi 1985, venirea lui Gorbaciov, aproape toată lumea a fost convinsă.

Jurnalist: Ieşirea din religia comunistă. Să pun însă o nuanţă obligatorie în această conversaţie: ei au fost câţiva ani atraşi de ideea comunistă, dar marea majoritate a autorilor Cărţii negre a comunismului s-au trezit din credinţa aceea întunecată astăzi.