Lecţii din recenta retrospectivă integrală a filmelor lui Lucian Pintilie la Chicago

Retrospectiva integrală a filmelor regizorului român Lucian Pintilie la Facets Cinematheque din Chicago, din intervalul 4-13 mai, a fost o experienţă tonică, chiar dacă nu întotdeauna uşoară, se arată într-o cronică publicată de Chicago Reader.

Mulţi regizori români contemporani îl citează pe Pintilie drept o influenţă-cheie. Unul dintre lucrurile valoroase legat de retrospectivă este faptul că a arătat de unde îşi iau soluţiile unele dintre cel mai recente filme fundamentale ale unor regizori români.

Filmele lui Pintilie sunt ca nişte adrese naţionale codificate, pline de aluzii voalate la politica şi cultura României, care pot fi greu de descifrat fără a avea cunoştinţe suficiente. Cu toate acestea, chiar şi la un nivel superficial, ele comunică multe despre moştenirea totalitarismului şi despre căile prin care o cultură o poate învinge prin artă.

Există trei constante recognoscibile în creaţiile post-comuniste ale lui Pintilie: violenţa neaşteptată, nuditatea întâmplătoare şi secvenţele lungi. Filmele favorite ale autorului cronicii, Ben Sachs, - Balanţa (1992), Prea târziu (1996), Niki Ardelean, colonel în rezervă (2003) - conţin doze generoase din toate trei, dar violenţa este cea care determină punctul culminant al fiecăruia. În ''Balanţa'', personajele principale se mişcă într-o situaţie ostatică. În ''Prea târziu'', eroul trebuie să sigileze o mină pentru a captura un criminal în serie, care se ascunde în ea, iar ''Niki Ardelean, colonel în rezervă'' se încheie cu un militar la pensie care îi dă cu un ciocan în cap cuscrului său.

La proiecţii au putut fi auzite murmure, având în vedere că publicul nu era pregătit, ţinând seama de tonul în general luminos al filmelor. Tocmai aici e problema. Tema majoră a ultimei perioade a lui Pintilie este că România a fost modelată pentru totdeauna de regimul Ceauşescu. Oroarea acelei perioade a ieşit acum la suprafaţa vieţii româneşti şi poate fi detonată în orice moment.

Această temă este prezentă şi în activitatea adepţilor lui Pintilie. Apare cel mai evident în filmele lui Corneliu Porumboiu, a cărui peliculă ''Poliţist, adjectiv'' descrie poliţişti dintr-un orăşel care revin la măsurile statului poliţienesc pentru că nu ştiu cum să acţioneze altfel. Comediile de caracter ale lui Radu Jude (Cea mai fericită fată din lume) şi dramele lui Radu Muntean (Boogie, Marti, după Crăciun) sugerează că insensibilitatea şi cruzimea sunt inextricabile în caracterul românesc. Personajele din aceste filme se induc în eroare reciproc cu atâta neglijenţă încât pare să facă parte din natura lor. Şi filmul Aurora al lui Cristi Puiu se simte mult mai puţin criptic dacă se consideră pe linie cu tradiţia lui Pintilie.

Nu este surprinzător că filmele ''Noului Val'' românesc nu sunt unanim admirate în ţara de origine. ''Puţinii români pe care i-am întâlnit au vorbit despre ele cu scepticism, păreau să resimtă faptul că aceste filme atât de critice la adresa caracterului naţional sunt de succes în străinătate. Bănuiesc că regizorii care lucrează în umbra lui Pintilie ar saluta lipsa de popularitate acasă drept un punct de mândrie'', scrie semnatarul cronicii.

La fel ca Nagisa Oshima, Pier Paolo Pasolini, sau Rainer Werner Fassbinder, Pintilie a creat o filmografie în contradicţie cu cultura dominantă. Nuditatea frecventă din filmele sale joacă un rol în acest proiect. Nu numai că sfidează 'scopul' convenţional al nudităţii, dar în acelaşi timp face ca tipurile sale umane să pară mai mult ca animalele, închise în ţarc mai degrabă decât regizate - una din replicile-cheie din filmul Terminus Paradis din 1998 este: 'Cel mai apropiat frate al omului este porcul'.

Astfel de provocări pot fi catartice atunci când sunt puse în scenă ca o comedie mai degrabă decât tragedie. Implicit în această abordare este refuzul de a fi doborât de evenimente (este demn de reţinut faptul că România l-a dat lumii şi pe Eugene Ionesco). Prelungirea duratei multor secvenţe contribuie la atmosfera apăsătoare. Lungimea remarcabilă te face să te simţi prins în capcana filmului şi implicit a României. În acest context, umorul lui Pintilie, uneori dulce alteori acru, pare un răspuns psihologic sănătos la o viaţă fără bucurii.