Laozi, fondatorul Dao, considerat un sfânt
Laozi (cca. 571-470 î. Hr.) este privit ca sfânt în China şi cunoscut ca mare filosof şi fondator al Şcolii Daoiste. Dao înseamnă “cale” in limba chineză, pronunţată şi Tao.
Numele real al lui Laozi era Li Er. Se spune că avea părul şi sprâncenele albe din naştere. De aceea a ajuns să fie cunoscut sub numele de Laozi, care înseamnă “bătrânul înţelept” în chineză. Încă din tinereţe, Laozi era foarte inteligent şi sârguincios în studiile sale.
Laozi a lucrat pe post de custode la Muzeul de Istorie în timpul Perioadei Primăverii şi Toamnei (770-481 î. Hr.) în Dinastia Zhou. Cunoştea fundalul istoric al tradiţiilor şi ritualurilor, stăpânind şi o ştiinţă cuprinzătoare despre natură.
Când a izbucnit Războiul Civil pentru dobândirea tronului în anul 520 î. Hr., Laozi a fost destituit din funcţie, din pricina implicării lui în război. La momentul respectiv, a decis să intre în sfera anonimatului şi a pornit într-o lungă peregrinare.
Laozi consideră că Dao este rădăcina tuturor lucrurilor. Le spunea oamenilor că legea cerului şi pământului nu poate fi schimbată după voia lor. Existenţa tuturor lucrurilor, ca şi viaţa de zi cu zi a oamenilor, trebuie să urmeze cursul natural.
Se spune că un ofiţer de armată, în timp ce păzea o trecătoare din zona graniţei, a văzut o aură violetă ridicându-se la răsărit, anunţând sosirea unui sfânt. Privind către răsărit, oamenii l-au zărit pe Laozi călare pe un bivol de apă.
Înţelegând că Laozi urma să plece, ofiţerul i-a cerut acestuia să-şi aştearnă pe hârtie cuvintele de înţelepciune. Laozi a lăsat în urmă cinci mii de cuvinte. Acestea reprezintă celebrul text clasic “Dao De Jing” (numit şi “Tao Te Ching”)- care înseamnă “calea şi puterea ei”.
Laozi a atras atenţia oamenilor că neşansa era premisa succesului, iar norocul bun includea, in parte, ghinionul. Cu alte cuvinte, binele şi răul erau complementare.
Uneori, succesul se putea transforma în necaz şi vice-versa. În privinţa ideilor sale politice, domina conceptul conducerii prin inacţiune. Guvernarea unui stat trebuia să fie în acord cu natura, iar progresul se putea realiza prin inacţiune.
Laozi spunea că dezvoltarea civilizaţiei condusese la râvnirea faimei şi a profitului, iar oamenii îşi pierduseră natura inocentă. Dispariţia bunătăţii, a dreptăţii, a pietăţii filiale şi a loialităţii indicau deteriorarea moralităţii din societate.
Laozi credea că, dacă fiecare ar fi fost bun cu ceilalţi, iar oamenii din guvern ar fi fost cu bun simţ şi oneşti, atunci moralitatea ar fi intrat în viaţa cotidiană, promovarea acesteia devenind inutilă.
Pentru a le permite oamenilor să se întoarcă la natura lor veritabilă, Laozi a propovăduit Dao în timpul acelei perioade haotice. În numai cinci mii de cuvinte, Laozi le-a arătat oamenilor înţelesul acestei Dao, relaţia dintre Dao şi naşterea universului, precum şi originile tuturor lucrurilor. I-a mai învăţat pe oameni cum să se comporte şi să se întoarcă la sinele lor original veritabil. Opera sa trata şi alte aspecte, care erau menite să paveze calea spre ţelul final.
