Iulia Haşdeu - copilul excepţional al culturii române, plecat prea devreme

"Orice om are înlăuntrul său harul iubirii; el trebuie să iubească şi trăieşte pentru această raţiune. Dar ţinta iubirii sale diferă: unul iubeşte aurul, altul ştiinţa, unul arta, un altul plăcerile, un altul, şi pe acela îl plâng cel mai mult, se iubeşte pe sine. Dar câţi rămân care să iubească semenii? Şi acestui mic număr de aleşi ce le rămâne de iubit? Oamenii care nu-i vor iubi şi nici măcar înţelege vreodată. Ei se vor zbate mult timp în gol, căutând o inimă în care să-şi verse preaplinul lăuntrului lor. Nu o vor afla; unora li se vor frânge inima; se vor stinge tânjind; alţii se vor retrage în sinea lor ca mine."

Aşa scria Iulia Haşdeu, la nici 18 ani, cuvinte ce oglindeau un spirit ales şi o înţelegere profundă a naturii umane, lucru neobişnuit pentru cineva care abia ieşea din adolescenţă.

Unicul copil al ilustrului cărturar Bogdan Petriceicu Haşdeu, Iulia s-a născut pe 2 noiembrie 1869 (14 noiembrie, după noul calendar). La 2 ani şi jumătate ştia deja să citească şi făcea dovada unei memorii excepţionale, recitând lungi poezii. La 4 ani scria, iar un an mai târziu compune primele poezii. La 8 ani vorbea curent franceza, germana, engleza şi absolvise deja şcoala primară, uimindu-şi profesorii. La 11 ani absolvea gimnaziul „Sf. Sava”, cu premiul întâi, apoi termina, în mod strălucit, Conservatorul, secţia de canto şi pian. La numai 16 ani, în 1886 sosea la Paris, în compania mamei sale pentru a-şi continua studiile la Colegiul Savigne. Tot la acea vârstă şi-a încununat eforturile prin obţinerea bacalaureatului în litere (retorică şi filozofie), ceea ce i-a permis să se înscrie la Sorbona, la Litere şi Filozofie, pe care l-a urmat până în 1888, anul când boala s-a dovedit mai puternică decât corpul său. Iulia a impresionat întotdeauna, pe orice persoană care o întâlnea, nu numai pe profesori şi colegi.

A fost prima studentă de origine română, admisă la Sorbona şi, ar fi urmat, ca la 20 de ani să fie prima femeie absolventă la Arte. Însă, moartea i-a frânt visele studentei care-şi alesese ca temă de doctorat ”Filosofia populară la români: logica, psihologia, metafizica, etica şi teodiceea”.

În afara preocupărilor legate de şcoală, tânăra româncă, dotată cu admirabilă voce de mezzosoprană, lua ore de canto cu tenorul Lawers. În atelierul parizian al pictorului Maillart, îşi exersa talentul la pictură. Stăpânea greaca şi latina şi era avansată în studiile sale de filozofie, istorie şi filologie. Avea un program extrem de încărcat: îşi începea programul de studiu la patru dimineaţa şi îl încheia după miezul nopţii.

Dar marea ei pasiune o constituia studiul aprofundat al literaturii şi limbii franceze. A ales această limbă pentru a-şi exprima starea poetică a sufletului ei sensibil. Scrierile sale, ”Bourgeons d’avril”, ”Chevalerie” şi ”Theatre”, tipărite postum, 1889-1890, la Paris, editate de B.P. Haşdeu sunt dovada că Iulia ar fi devenit un talent literar remarcabil. Tânăra visa să fie cunoscută de public sub numele de Camille Armand.

În august 1887, B. P. Haşdeu a descoperit poeziile fiicei sale. La rugămintea lui, Iulia a acceptat să citească câteva. A refuzat ideea de a le publica, spunând: „Trebuie să revăd întâi în întregime şi de mai multe ori tot ceea ce am scris. Apoi, sunt încă prea tânără”. Contra teribilei rezistenţe a copilului său, savantul a transmis ziarului „Steaua României” patru poezii (Poveştile albastre, Lacrimi de copil, Dispreţ, Dorinţa unei urâte). Unul dintre redactori, August R. Clavel a făcut o frumoasă recenzie în trei articole intitulată: „Domnişoara Iulia Haşdeu, poeta”.

Iulia a murit de tuberculoză la 18 ani, iar ceasul morţii coincidea, în mod straniu şi precis, cu ceasul naşterii. 1 şi jumătate. Ea îşi presimţise sfârşitul de vreme ce, după moartea sa, tatăl său avea să găsească însemnările ei despre moartea ce avea să vină. Şi după moartea Iuliei, tatăl ei nu a trăit decât pentru a-i înalţa, a-i construi un adevărat cult.

După moartea fiicei sale, viaţa socială şi creaţia lui Bogdan Petriceicu Hasdeu s-au prăbuşit. Haşdeu nu s-a resemnat niciodată cu pierderea celei mai dragi fiinţe. În prologul pe care l-a scris pentru lucrarea sa, Sic cogito, savantul se confesează:

“Trecuseră şase luni de la moartea fiicei mele. Era în martie. Iarna plecase; primăvara nu sosea încă. Într-o seară umedă şi posomorâtă, şedeam singur în odaie lângă masa mea de lucru. Dinainte-mi, ca întotdeauna, era o testea de hârtie şi mai multe creioane. Cum? Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu; dar fără ca s-o stiu, mâna mea luă un creion şi îi rezemă vârful de luciul hârtiei. Începui a simţi la tâmpla stângă bătăi scurte şi îndesate, întocmai ca şi când ar fi fost băgat într-însa un aparat telegrafic. Deodată, mâna mea se puse în mişcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Când braţul se opri şi creionul căzu dintre degete, mă simţii deşteptat dintr-un somn, deşi eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie şi cetii acolo foarte limpede: “Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire” Julie Hasdeu. (“Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui să-ţi ajungă”). Era scris şi iscălit cu slova fiicei mele”, mărturisea Haşdeu. Când a ieşit din această stare de transă, Haşdeu a constatat că scrisese cu scrisul fiicei sale şi semnase chiar cu semnătura ei. Acela a fost începutul unei lungi şi neobişnuite comunicări.

Se presupune că atât castelul de la Câmpina cât şi cavoul Iuliei de la Cimitirul Bellu au fost construite după directivele riguroase ale spiritului defunctei transmise în cadrul unor şedinţe de spiritism. Există manuscrise ale acestor şedinţe de spiritism şi scrisori ale Iuliei Haşdeu transmise după moartea sa către tatăl sau prin intermediul unui medium.