Italia: Regiunile şi criza morală
În aceste săptămâni scandalurile din Italia implică doua administraţii regionale: cea a Lazio, unde fostul şef al grupului Poporul Libertăţii (PdL, centru-dreapta) este acuzat că a făcut să dispară câteva milioane de euro şi cea a Lombardiei, unde se îmbogăţeşte cu noi capitole scandalul Dacco-Formigoni (preşedintele regiunii Roberto Formigoni este acuzat ca i s-au oferit vacanţe de lux de către prietenul său, omul de afaceri Pierangelo Dacco, în schimbul cărora Formigoni ar fi aprobat subvenţii destinate fundaţiei Maugeri, o clinică din Pavia, care îl însărcinase pe Dacco să intervină pe lângă el, n.red).
Dacă se ţine seama de faptul că ultimul scandal izbucnit a privit Sicilia şi aproape falimentul acesteia, se poate spune că în ultimele luni aşa-numitele poveşti de ''tangentopoli'' şi politică rea s-au concentrat asupra unor administraţii regionale, pe o axă care străbate întreaga Peninsulă: nord, centru, sud - se arată într-un editorial de luni publicat de cotidianul La Stampa.
Trei poveşti diferite una de cealaltă şi nu neapărat destinate să se încheie cu condamnări, magistratura urmând să se pronunţe. Cele trei poveşti îi vor dezamăgi însă pe toţi cei care, pentru o lungă perioadă de timp, au invocat descentralizarea administrativă, federalismul sau autonomia ca antidot la risipă, proasta administrare şi furturi. Se fură la Roma aşa cum se fură în Galia, comentează publicaţia.
Nu este vorba de a pune la îndoială sistemul autonomiilor, care are beneficiile sale incontestabile, ci de a spulbera iluzia că problemele ţării pot fi rezolvate prin reforme, legi, norme, colectări de semnături, referendumuri.
În primăvara lui 1992, la puţin timp după declanşarea operaţiunii anticorupţie ''Mani Pulite'' (Mâini curate), în Italia s-a pus problema unui referendum, care urma să extirpe ''cancerul'' Primei Republici, cu alte cuvinte sistemul proporţional şi preferinţele. Italienii s-au înghesuit în masă pentru a aproba noul sistem electoral majoritar. Cum a sfârşit în a Doua Republică în ceea ce priveşte datoria publică şi moralitatea privată, se ştie deja.
Că Italia are nevoie de reforme, este adevărat. Dar criza de astăzi - nu numai italiană, ci mondială - este o criză mai ales morală. Trebuie regândit întreg modul de trăi. Este ceea ce a spus şi Suveranul Pontif: adevărata urgenţă în Italia, în ultimele decenii, este cea educativă. În schimb, continuă iluzia că totul se poate rezolva cu amendamente, norme, subsecţiuni şi paragrafe.
În aceste zile se rediscută reforma electorală. Printre diferitele ipoteze vehiculate se numără şi reintroducerea sistemului proporţional şi al preferinţelor. Cu alte cuvinte, aceleaşi norme abrogate prin referendum în urmă cu 20 de ani. Dar oare nu s-a abrogat şi finanţarea publică a partidelor, pentru a o reintroduce ulterior? S-a schimbat oare ceva?, se întreabă cotidianul.
Dar în ceea ce priveşte şcoala? S-au operat nenumărate schimbări de formă şi nu de substanţă în ultimii ani pentru a o ameliora. S-a trecut de la notele cu numere la cele cu litere iar apoi la evaluări pentru a se reveni la notele cu numere. Pentru a schimba ce? În căutarea de 'norme' sau 'reforme' magice, italienii continuă să se autoconvingă că binele şi răul vin din exterior şi nu din interior.
Recent, primarul oraşului Florenţa, Matteo Renzi, vorbind unui auditoriu probabil nedumerit cu privire la ceea ce avea de gând să spună, a declarat că este o iluzie să crezi că articolul 18 protejează locul de muncă, deoarece dacă un întreprinzător vrea să închidă fabrica o închide. Adio reguli în acest caz, comentează La Stampa.
Marea suverană iluminată care a fost Ecaterina a II-a Rusiei spunea că mai bine ai un stat cu legi proaste care se aplică decât unul cu legi bune care nu se aplică. Şi mai bine ar fi, potrivit La Stampa, să ai un stat cu legi puse în aplicare de oameni cinstiţi. De aceea, prima urgenţă pentru Italia este cea educativă. Deoarece pentru a ieşi din necazuri, mai mult decât de legi noi, Italia ar avea nevoie de oameni noi, mult mai greu de promulgat, conchide editorialul.
